Big news!

Bianca-Dobrescu-mrvju9z2lo0icywl0bj38ahyog0isndp2s5c353g9gSalut! Zilnic văd trafic pe blog și mă mir, iar asta pentru că l-am lăsat cumva în stand-by. Adevărul e că am prioritizat.  Între timp m-am implicat în diverse proiecțele frumoase și acuuum chiar mi-am lansat propria platformă. Acum, adică chiar acum e gata gata la 21:28😀. Astfel, mă veți găsi doar pe www.aicisescrie.ro, unde putem păstra cu cel mai mare drag legătura. În secțiunea de blog, așa cum începusem în trecut zambind.blogspot.com, blog pe care l-am închis acum un an când am realizat că mă aglomerez prea tare și pe care l-am stricat cu reclame idioate (nu mai fac :D), voi scrie numai și numai despre ce mă motivează și intenționez să scriu articole despre how to: de la cele mai banale chestii și până la cele de programare:). Vă aștept ( și cu păreri, că mereu avem de îmbunătățit), seară bună (am scos din tavă și trei articole)!

de la febră*

Mi-e foame. Ba sete. Printre tusea asta care zguduie blocul și strănutatul care mă aruncă câte trei metri mai încolo de fiecare dată, excelând în a mă scoate din minți, habar n-am ce vreau.

Bag Tom Jones și socotesc cu cât a crescut profitul unei companii a cărei existență pare-se că mă jenează. Ca o boală. Și companiile pot fi boli. Mai ales pentru angajați. Boli mari, companiile astea. – De ce tușești așa rău? (mă întreabă în timp ce-mi atacă modul de exprimare din lucrarea de ieri). Că virusul ăsta te prinde, se agață de tine și roade cu poftă. Apoi tac, ce bine că nu-s corporatistă! Mă întreb cum e răceala prin corporații. De fapt, nici nu trebuie. Dau două telefoane, bat în retragere, mai bine să nu știu. Totul spre binele meu. Nimeni nu ar putea trăi în liniște, în siguranță, cunoscând adevărul. În fine, e minunat că la telefon nu se transmite. Și modul în care ceilalți îți arată cât de aproape îți sunt în astfel de momente când zaci și scrii urât, zău că te ajută și la inimă.

Vineri să-ți cumperi și cătină! (o auzi cum strigă-n telefon). Până vineri? Pisici, eu mâine trebuie să mă arăt lumii, că nu mai pot s-o evit. Și să nu-i zic nimic. Dar partea bună în toată tărășenia asta e că odată contaminată, un alt eu de-al meu caută să-mi joace rolul, un eu simpatic dar hapsân. Un eu care vrea să păstreze numai pentru el totul. Dacă se arată, poate că n-am să zgudui metroul la zece dimineața în timp ce mă voi îndrepta spre Amzei.

celuilalt

La început credeam că universul, după ce o bună bucată de timp mi-a fost bun prieten, a dat lovitura cu mine și m-ai urcat pe un piedestal de pe care ți-ar fi fost frică să mă mai cobori.

Nu mi-ai spus niciodata nimic bun.

Serios, crezi că prin critică încurajezi? Mai trăim, oare, vremuri în care critica e constructivă?

Doar atunci când îți ești propriul critic, doar atunci excelezi. Alții, vorbe-n vânt. Ascultăm pentru a răspude, vorbim pentru a oferi și altora ocazia de a spune ceva, la rândul lor.

Salturi prin amintiri

Dai pe gât un pahar de vin bun și faci o radiografie a ultimului an.

Parcă ai învățat să iubești și cum să te lași iubit, parcă ai uitat să scrii, parcă și-au permis prea mulți să fie „păreriști”, parcă ai progresat sau poate nu și ar fi loc de vorbe bune care întârzie să apară.

Parcă … atât de mulți de „parcă”, mai că-ți vine să-ți iei lumea în cap, să urci într-un tren care să te ducă habar n-ai unde. Mereu ai vrut să te plimbi și să scrii.

Nopți interminabile cu trenul. Muzică nebună-n căști. Așa urma să arate adolescența ta. Sau ce a mai rămas din ea. Ah, zici că a trecut de mult prea multă vreme, ca și cum n-ar fi fost niciodată.

Îți intră ceva-n ochi, înjuri printre dinți, te scarpini, respiri, inspiri, început. Începutul nu se termină niciodată, fiindcă din fiecare  sfârșit iese început. Pisici.

Altfel, tot altfel ar fi trebuit să arate tărășenia asta.

Toți zic că nu mai e vreme. Nu mai e vreme să ne citim unii pe alții, să ne discutăm unii pe alții, seara la terasă, cu o silva brună-n față.

Tu nu mai bei silva brună.

Discuțiile de la gât în sus, dispar treptat. Nu mai sunt idei sunt doar vorbe, mai exact fapte, sau poate vorbe despre fapte, despre faptele unora de a căror existență nu te-a interesat niciodată. Și înveți să te intereseze. Și înveți că dincolo de lumea ta, în care te retrăgeai de toți, există o altfel de realitate. Uneori acidă. De care cauți să te ferești.

Și nimeni nu te lasă. Și n-ai scut. Și trupul ți-e șubred. Și aștepți să renaști.

Apoi îți amintești că e septembrie și n-ai avut niciodată un septembrie trist. Întotdeauna te-a prins în toane bune, ușor grăbită, fiindcă mereu ai dat dovadă de nerăbdare, pur și simplu din punctul A cauți să faci un salt de acrobat, care nu-ți iese, te împiedici puțin, îți scrântești o gleznă, ceva, și ajungi la C.Ușor obosită pare că nu se întâmplă nimic. Că te transformi într-o persoană tot mai responsabilă, dar pentru ce mai exact?

„Take me, I am the drug; take me, I am hallucinogenic” (Dali)

„Suprarealismul sunt eu!”

„Bad taste is creative. It’s the predominance of biology over intelligence.”

Dali with “Soft Self-Portrait with Fried Bacon”, 1941
Dali with “Soft Self-Portrait with Fried Bacon”, 1941

Exclus din grupul artiștilor suprarealiști în 1934, nu e împiedicat să se considere singurul artist capabil de a capta „formele suprareale”. Astfel recurge la propriul său stil ca „metodă paranoico-critică” pe care o definește drept „ o metodă spontantă a cunoașterii iraționale care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante”

„Socul numit Salvador Dali”

“The first man to compare the cheeks of a young woman to a rose was obviously a poet; the first to repeat it was possibly an idiot.”

„Pe ce planetă a trăit Salvador Dali?”

„Dimineața mânanca jambon cu dulceață – de preferință cea de trandafiri -, se plimba pe străzi (la New York, între 1939 si 1948) cu un clopoțel ascuns în mâneca pardesiului și clinchetul acestuia îi semnalează prezența, este exclus din Academia de arte frumoase San Fernando din Madrid pentru că a declarat că nu există nici un profesor suficient de competent pentru a-l examina (1926), poartă pantaloni scurți, pardesiu, mustață și favoriți dați cu ceară, iar când este exclus din curentul suprarealismului, declară, precum un Ludovic XIV al picturii, că  „Suprarealismul sunt eu!” ”

Dacă vei juca rolul unui geniu, vei deveni unul (Dali)

sd
n.11mai1904/d.23ianuarie1939

Există întotdeauna două feluri de pictori: cei care depășeșc limita și cei care știu cum să se apropie de aceste granițe cu respect și răbdare, fără să le încalce însă (Dali)

sd1

În copilărie atât de mult m-am crezut geniu, încât până la urmă am şi ajuns.

ssdd

I have Dalinian thought: the one thing the world will never have enough of is the outrageous. (Dali)

sdd

Nu eu sunt bufonul, ci societatea monstruos de cinică şi naiv de inconştientă care pretinde că este serioasă numai pentru a-şi ascunde mai bine nebunia. Eu, în schimb – nu sunt nebun.

Take me, I am the drug; take me, I am hallucinogenic

sd2

Viaţa e aspiraţie, respiraţie şi expiraţie.

Apparition of Face and Fruit Dish on a Beach
Apparition of Face and Fruit Dish on a Beach

Nu vă temeţi de perfecţiune! N-o s-o atingeţi nicicând!

Salvador Dalí - Three Sphinxes of Bikini, 1947

Realitatea lumii exterioare serveşte drept exemplu şi se subordonează realităţii spiritului nostru.

sp

Desenul reprezintă sinceritatea din artă. Nu este posibil să trişezi. Este ori bun ori rău.

Salvador Dali - Galatea of the Spheres 1952
Salvador Dali – Galatea of the Spheres
1952

Tu m-ai vindecat de nebunie. Mulţumesc! Vreau să te iubesc! Vreau să fii soţia mea. Simptomele de isterie dispar unul după altul ca prin magie. Pot să îmi stăpânesc râsul, zâmbetul, mimica. Starea mea de sănătate este asemenea unui boboc proaspăt de trandafir.

 „Din punct de vedere strict psihiatric poate că relațiile sale cu Gala (soție, muză și manager) ar putea lămuri mai bine lucrurile. S-a îndrăgostit nebunește de rusoaica exilată Gala, soția lui Paul Éluard, și s-a căsatorit cu ea în 1934. Numai că relațiile intime cu această femeie au fost „sărăcăcioase”, femeia recunoscând că, pe lângă toate cele, maestrul suferea de candaulism – bărbatul permite femeii sale fantezii sexuale cu alți bărbați, la care asistă sau nu. Gala, cu zece ani mai vârstnică, trăiește multe aventuri și la bătrânețe chiar plătește pentru plăcerile ei. Cu toate astea, maestrul îi cumpără o vilă de un milion de dolari în SUA…”

Salvador Dalí Stillness of Time Time series 1976
Salvador Dalí
Stillness of Time
Time series
1976
Salvador Dalí Spectacles with Holograms and Computers For Seeing Imagined Objects Imagination and Objects of the Future series 1975
Salvador Dalí
Spectacles with Holograms and Computers For Seeing Imagined Objects
Imagination and Objects of the Future series
1975
Salvador Dalí Memories of Surrealism series 1971
Salvador Dalí
Memories of Surrealism series
1971
Salvador Dalí Argus Mythology series 1963
Salvador Dalí
Argus
Mythology series
1963
Salvador Dalí The Milky Way Mythology series 1961
Salvador Dalí
The Milky Way
Mythology series
1961
Salvador Dalí Aliyah series 1968
Salvador Dalí
Aliyah series
1968
Salvador Dalí A Mad Tea Party Alice In Wonderland series 1969
Salvador Dalí
A Mad Tea Party
Alice In Wonderland series
1969
Salvador Dalí Down The Rabbit Hole Alice In Wonderland series 1969
Salvador Dalí
Down The Rabbit Hole
Alice In Wonderland series
1969
Salvador Dali Dali in Venice 1962
Salvador Dali
Dali in Venice
1962
Ballerina in a Death’s Head, 1939 by Salvador Dali
Ballerina in a Death’s Head, 1939 by Salvador Dali
The Disintegration of the Persistence of Memory by Salvador Dali
The Disintegration of the Persistence of Memory by Salvador Dali
Fried Eggs on the Plate without the Plate(1932) by Salvador Dali
Fried Eggs on the Plate without the Plate(1932) by Salvador Dali

La persistencia de la memoria

salvdalpers

„I don’t make love by kissing, I make love by dancing. ” (Fred Astaire)

Do you ever feel good about how you look and then
Do you ever feel good about how you look and then

Pe 10 mai 1899 se naște Fred Astaire (numele de botez: Frederick Austerlitz). (dansator, coregraf, actor, cântăreț). Primul film în care dansează este Dancing Lady în 1933.

G. Bruce Boyer in “Shall We Dress?” Forbes, May 3rd, 1999:

I think I can pinpoint the one moment when the American style of dressing first appeared. It was in an appalling 1933 movie called Dancing Lady during an otherwise forgettable dance number. It also just happened to be Fred Astaire’s first on-camera dance. But don’t look at the steps. Look at the outfit: Astaire is wearing a single-breasted, soft flannel suit with two-tone spectator shoes and a turtleneck. You wish you could look that stylish! Later that year, in Flying Down to Rio, we get the full Astaire impact. The muted plaid suit is not all that striking, but Fred is wearing it with a soft button-down shirt, a pale woven tie, silk pocket square, bright horizontally striped hose and white bucks. Whoa! Now that’s different. This melange of the classic and the sporty was an American innovation. As we approach the impeccable Astaire’s 100th birthday on May 10, it’s worth remembering that he remains the greatest exemplar of that style.

Artie Shaw on his collaboration with Astaire in Second Chorus (1940) as interviewed in Fantle, Dave and Johnson, Tom. Reel to Real. Badger Books LLC, 2004, p.304. ISBN 1932542043:

Astaire really sweat – he toiled. He was a humorless Teutonic man, the opposite of his debonair image in top hat and tails. I liked him because he was an entertainer and an artist. There’s a distinction between them. An artist is concerned only with what is acceptable to himself, where an entertainer strives to please the public. Astaire did both. Louis Armstrong was another one.

Dance critic Anna Kisselgoff, in Shepard, Richard F. “Fred Astaire, The Ultimate Dancer, Dies,” The New York Times, 23 June 1987:

At its most basic, Mr. Astaire’s technique has three elements – tap, ballet and ballroom dancing. The ballet training, by his account, was brief but came at a crucial, early age. He has sometimes been classed as a tap dancer, but he was never the hoofer he has jokingly called himself. Much of the choreographic outline of his dancing with his ladies—be it Miss Rogers or Miss Hayworth—is ballroom. But of course, no ballroom dancer could dance like this.

fred

I don’t make love by kissing, I make love by dancing. 

He is terribly rare. He is like Bach, who in his time had a great concentration of ability, essence, knowledge, a spread of music. Astaire has that same concentration of genius; there is so much of the dance in him that it has been distilled. – George Balanchine (in Nabokov, Ivan and Carmichael, Elizabeth. “Balanchine, An Interview”. Horizon, January 1961, pp. 44-56. (M)) 

f.a.

I just put my feet in the air and move them around.

Un interviu la radio cu Fred din 1968 aici. Read more

Viu până la capăt: Boris Pasternak

Uşor e: te trezeşti, din suflet/  Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,/ Curat s-o duci de-aici-naite,/ Să nu te mai mânjeşti de-a pururi. (Boris Pasternak: Grea cruce să iubeşti pe unii…;  Din „A doua naştere” (1930 – 1931) ; traducere de Marin Sorescu)

Dintr-un tată profesor universitar de arte plastice la Academia din Moscova și  pianista Roza Kaufman, ia naștere Boris în care ardea atât flacăra pentru pictură, muzică și literatură.

Leonid Pasternak - Portrait of son Boris, c. 1917.
Leonid Pasternak – Portrait of son Boris, c. 1917.

Marin Sorescu : „Coordonatele liricii lui Boris Pasternak mi se par a fi acestea: (a) natura văzută iluminat, mistic, dumnezeieşte, cu oficierea unei slujbe veşnice, la care el ar asista în genunchi, cu lacrimi în ochi, cu zile în ochi, cu viaţa în ochi, şi apoi (b) prezenţa stihiei feminine, ca un pol magnetic coordonator, care comandă toate reacţiile, stările sufleteşti, expresiile vieţii. De fapt, femeia e un derivat (pentru a vorbi în termeni chimici) al naturii, în catedrala imensă a ei fiind plantată ca o lumânare aprinsă în faţa vitraliului“ (Boris Pasternak, Lirice, Editura Univers, Bucureşti, 1989, p. 5)

bp doctorzh drj dz

Doctor Jivago, romanul care urma să îi aducă cel mai mare succes este publicat în Italia anului 1957.  Roman ce a rămas timp de 26 de sptămâni pe primul loc al celor mai vândute cărți în SUA. Omar Shariff şi Julie Christie au fost protagoniștii filmului cu același nume. În 1958 urma să câștige premiul Nobel pentru literatură. A fost oprit de comuniști să-și revendice premiul. Premiul a ajuns în posesia fiului său Evgheni  abia în 1989.

„Nu e frumos să fii celebru/ – De parcă asta-ţi dă avânt! -/ Să strângi hârtii, să-ţi faci arhivă,/ Să te tot bâţii pe-un cuvânt./ Creaţia-i o dăruire/ Şi nu scandal şi împrumuturi/ E ruşinos, o nulitate/ Pe buzele oricui să fluturi./ Trăieşte fără impostură/ Încât, când n-o să mai ai vreme,/ Să te-ndrăgostească depărtarea/ Şi viitorul să te cheme./ E bine să laşi spaţii albe,/ Nu în hârtii, ci în destin,/ Dar adnotând pe marginalii/ De zile ce se duc şi vin./ Şi în necunoscut te-afundă/ Şi pierde-te-n el, ascuns,/ Cum se ascunde-o casă-n ceaţă/ Când ceaţa e de nepătruns./ Alţii-or veni, pe urma-ţi vie,/ Supusă vieţii şi erorii./ Tu însuţi, nu deosebi/ Înfrângerile de victorii./ Şi nu te-abate cu o iotă/ Tu de la tine – hotărât,/ Ci numai să fii viu, viu – simplu -/ Viu pânâ la capăt – şi atât“ (sursă)

„Omul este făcut să trăiască şi nu pentru a se pregăti să trăiască.” în Doctor Jivago

„Cu cât iubim mai mult, cu atât vedem o victimă în obiectul adoraţiei noastre.” (idem)

Cutia de chibrituri, lagărul groazei pentru struguri

Cu zeci de ani în urmă avea loc desciorchinarea strugurilor, ca mai apoi, de la sâmbure la bob, părând ciopârțit, într-o cuite de chibrituri să fie îngrămădit un ciorchine contrafăcut, nu la fel de mândru, nici de frumos, pe care în mod normal ți-ar fi venit să îl arunci la gunoi, fiindcă nu mai aveai ce să-i faci.

Graurii mușcau cu poftă din boabe. Boabele se încăpățânau să reziste, să se coacă. Unele dintre ele, care nu au reușit până în cele din urmă să pozeze în postură de eroine sfârșeau în țipetele care nu ajungeau totuși în sufletele gogonelelor, pe atunci gogonenele păzeau strugurii să nu fie devorați de grauri.

În pământ și din pământ nu mai țâșnea mustul. Doar strigăte disperate ale unor struguri care nu au mai fost struguri, ale unor sâmburi care nu au mai fost sâmburi, ale unor boabe care nu au mai fost boabe și  care nu s-au mai lipit vreodată de ciorchine.

(Traducere: Sau Cighid, lagărul groazei pentru copiii cu handicap)

de la taste, pe scurt

Puradelul unui ananas de prin satul al cărui nume îmi scapă, conducându-și  trabantul ultimul răcnet pe aleea care ducea-n crâng, dădu peste o smochină. Și cum puradeii altcuiva la prima vedere se arată dispuși să-și sacrifice din timpul lor, neștiind ce alergie urma să se lipească scai de smochină apoi, îi propuse să o lase în drum. Smochina se sfii la început, fiind necoaptă, fără să aibă habar cum merg lucrurie în viața reală și fiindcă timpul se scurgea și mai avea mult până acasă urcă suspinând. Ananașii, mai ales cei din supermarket, de cele mai multe ori injectați cu fel și fel de prostii cât să țină, te păcălesc cât ai zice pește. Nici nu trecu mult, că dintr-unul se făcură șapte. Șapte ananași care se jucau, după cum știau ei că se face, cu o smochină, într-un ținut nu foarte îndepărtat, într-o lume încă primitivă. Smochina parcă rămase cu sechele, ananașii fură luați apoi la interogatoriu, acuzați pe nedrept, după cum susțineau, iar în cele din urmă știrile nu se mai opreau. În satul lor, ananașii deveniseră super staruri, toate fructele de prin cârșmă lunându-le apărarea. Ar trebui, în primele clase, fructele să fie învățate să nu se joace cu focul, fiindcă după se coc prea mult și prea devreme și inveitabil devin apetisante pentru oamenii care, doar privesc printr-un ochi de sticlă lipit de o țeavă de cornete în lumea de dincolo de ei, nu mai au dreptul să se gândească la nicio minciună frumoasă, nici la libertate. Despre show-ul cu pruna vezi aici.