Un haos calculat

Am 25 de ani și, poate să-ți „sune” banal, un playlist pe youtube „25”. Totul a început de când aveam 22 și pe urmă prietenii mi-au scris că i-am inspirat.

Uneori, se întâmplă să-mi placă o piesă pe care deși am adăugat-o în „23” sau „22”, zici că am ascultat-o atunci pentru prima dată. Și asta, cu toate că am obiceiul de a asocia orice melodie cu vreo amintire, stare ori persoană. (Poate aici îmi scapă ceva.) De pildă, la început era tipul ăsta cu miros de Cat Stevens, de Wild World, pe urmă a urmat unul cu iz de Mr. Big, dar totul a pornit de la Kelly Family.

Am 25 de ani și în seara asta bag bere neagră. În câteva minute fac 26. Așa am făcut și-n noaptea dintre 17-18, 18-19, 19-20, 20-21, 21-22 sau 23-24. În fine,  nu ratez momente în care pot să mă justific. Fac asta și la magazin: Astăzi iau chestiile astea pentru că n-am musafiri, dar în caz că. Nu mai beau lapte de soia că e prea mainstream (Glumesc. Îmi place laptele de soia). N-am luat hârtia aia igienică fiindcă nu are preț mediu. Ouăle alea se bat singure pentru omletă? Și așa mai departe. Casierii-mi zâmbesc de fiecare dată și par că-mi împărtășesc părerile. Cu toate că refuz să mă prezint „păreristă”.

Am 25 de ani și cred că e super dificil să ai păreri pertinente și atunci mă feresc să spun, cu adevărat, ce gândesc. Și nu de teama de a nu avea dreptate.

La trecerea dintre ani, cos la Ileana, moștenirea lui tata, rochii și fuste sau fac parada modei probând lucruri de-ale mamei din tinerețe. Ori îmi înșir gândurile pe piese mai vechi decât mine, în timp ce mă uit la filme franțuzești.

Am 25 de ani și anul ăsta a fost despre curaj. Și despre dat jos kilograme…Mai întâi, în 2017 am ajuns de la 45 de kile la 65. Toți amicii mei au trecut prin povestea asta. Celor care nu mă cred, le arăt legitimația de presă de atunci și pe urma, pe cea curentă. (În niciuna nu semăn cu mine) Dar mă lamentez, de dragul discuției. Oricum, cei mai mulți uită și pe urmă, le mai povestesc o dată despre cum am făcut kick boxing, am încercat aikido sau m-am reapucat de baschet și jogging. Veșnic neobosită.

Partea cu urcatul celor zece etaje de minim două ori pe zi, în pas alergător, nu-mi scapă niciodată. Faza nașpa e că odată ce înaintezi în vârstă, nu te mai poți bucura de ciocolată, ca pe vremuri. Dar nici V., nici S. nu mă mai vizitează ca-n alte dăți. Și lăsată de una singură, mai bine-mi iau fructe congelate pe care le bag la blender și le amestec cu miere.  Dar nu aici voiam să ajung. Ci la faptul că n-am avut niciodată mai mult de 45 și, resemnată, și „cu fălci” am donat jumătate de șifonier. Am oprit o rochie neagră și mi-am promis că până nu-mi vine iar bine nu mai serversc vreun burger. Acum știu unde se fac cele mai bune. (Sunt o enciclopedie, parol) De aici și postarile „disperate” pe Instagram.

Am 25 de ani și sunt curajoasă. Vorbesc într-una despre filme și cărți și tot ce-mi mai face sufletul fericit. Și, anul ăsta m-am autodepășit. Dar nu vă spun cum sau de ce.

Am 25 de ani și n-ai zice că n-am linia norocului în palmă. Am în jur o mână de oameni care sunt acolo de fiecare dată fără să le-o cer. Și fără să ceară vreodată ceva la schimb. (Nu-s imaginari!) Și datorită cărora, atunci când primesc vreun compliment, roșesc și mai tare, că e meritul lor.

Am 25 de ani și vorbesc depsre Carl Sagan și stele, în timp ce-mi deschid două chakre și nu mă mir niciodată cum de câteva ori pe zi mă prezint irațională. Nu mi-am făcut niciodată propria nava spațială din cutii de pizza, dar mi-am imaginat-o adesea și am în minte clar funcționalitatea ei. Îmi permit luxul de a greși, de a mă răzgândi, de a o da în bară la nesfârșit și știu pe din afară ce reacții să am în cazul în care planurile b, c, d sau e nu ies niciodată. (Am repetat în oglindă).

Încă aștept călătorii interspațiale, pe toate buzunarele.

La 25 de ani am pierdut primul om care mi-a arătat cum pot să-mi inventez un rost și m-a făcut să realizez că pot să fiu bună la ceva. Nu să excelez. (Cu toate că mă arăt extremistă). Încă-mi rămâne-n minte aceeași întrebare pe care mi-a pus-o prima dată când ne-am cunoscut și căreia nu i-am dat încă răspuns. „Cine ești tu, omule?”.

Am 25 de ani și nu mai pot o clipă să fac ceva ce nu-mi aduce plăcere. Mă entuziasmez repede, mi-o iau, pe urmă reiau totul. Nu pot să mă apuc de ceva fără o doză sănătoasă de entuziasm. Nu mă zgârcesc niciodată. Și prăbușirea e de fiecare dată inevitabilă. Din fericire, îmi revin repede. Sau așa îmi place să mă mint. Oricum, cineva mi-a zis că sunt foarte puternică și nu de compasiune am eu nevoie.

La 25 de ani cred în nesiguranță și ai face bine să nu-mi promiți niciodată nimic.

Tot acum, cu Billly Joel pe fundal, pe bordurile de la Pipera, mă prefac fotomodel. Muncitorii nu-mi mai admiră sânii.

Încă-mi place să merg desculță.

L-am recitit pe Gogol. Tot mă coafează  Kafka. Dar respir Urmuz.

Dincolo de relațiile mele cu Manjaro și Crunchbang, m-am ciocnit de Ubuntu Mate.

Am fost în prima mea tabără creativă și mi-a plăcut la nebunie.

Am 25 de ani și încă mă uit la „Un tramvai numit dorință” cu aceeași bucurie cu care „devoram” filmul la 20.

A, ia uite, deja am 26.

Advertisements

Eu și Lu

Ai câteva boli de care n-a auzit nimeni și nu te pot mângâia fiindcă te scarpini compulsiv. Dincolo de otita pe care o poate identifica oricine, ești dotat cu un gps în suflet. Pari numai frică. Ai stat o noapte întreagă într-o bodegă, singur și în întuneric. Ai ajuns acolo furat și bătut. Și nu ți-au dat să mănânci mâncare bună.

Nu știu cum să te strig. Și nici dacă te plac. Nu-mi place nimic, în genere. E scutul meu împotriva oricăror neplăceri. „Arma” în spatele căreia mă ascund de fiecare dată să nu pozez vulnerabilă, să nu mă las vulnerabilă. Un zid imaginar solid între mine, celălalt eu al meu care se minte pe sine și tot ce e efemer.

Te țin în poală și ție îți place să te uiți pe geam. Suntem în taxi. Lași purici în taxi. Lași purici în fața blocului. Lași purici pe scară, și pe urmă pe parchetul din garsonieră.

Ne punem pe vânat. Puricii sar pentru propria viață și de acolo, dintre unghii, storciți, nu le aude nimeni „țipetele” disperate. Că puricii mai și țipă. A mai sărit unul, fir-ar. Ești numai purici. Ptiu, încă unul. Puricii joacă leapșa pe canapea. În timp ce noi îi amețim. Te bagi sub pat. Și stai acolo ore în șir. Eu vreau să te spăl și să te pup. Dar mi-e teamă. Trebuie să te duc la teste. Tu torci. Și te ascunzi. Și îți cunoști locul. Dar ți-l uiți repede, câteva zile mai târziu, când poate n-ai nici cea mai vagă idee de unde ai plecat.

Muști și mieuni. Zgârii continuu. Și dacă e un loc în care n-ai vrea niciodată să fii, ei bine, pe masa veterinarului. A unei doamne cu 11 copii care îți dă gratuit cu pixul peste nas. Că ea te crede răsfățat. O duduie care și-a dotat încăperea cu poze cu Arsenie Boca pe care nu pari să o placi. Și care insistă să mă sperie cu toate bolile pe care le pot face din cauza ta. Pentru că ei îi displac pisicile și te crede o lipitoare nenorocită care a avut o tonă de noroc să mă găsească.

Trec zile, trec mese, trec semne și iată-ne, după un an în Berceni.