Continuare

Ziua următoare eram în tren spre un alt loc de unde să o iau de la capăt. Nici nu contează denumirea unui orăşel de provincie, i-aş putea spune până şi Z, având în vedere că reiau totul de atâtea ori.

Partea asta-i previzibilă. Vagonul plin de inşi ce ronţăiau seminţe în nesimţire, ce ascultau manele pe telefoane.

Când apare următoarea achiziţie. Acesta din urmă îmi va frânge inima, îmi va arunca cu viaţa-n faţă, eu voi cerşi moarte.

Răbdarea-i o virtute, mi s-a tot repetat. Răbdarea-i o virtute lipsă mie. La o adică, nu pot să vă iau pe ocolite, să povestesc în ordinea în care s-au întâmplat toate. Aruncaţi chestia asta ce pare a fi proză şi continuaţi-vă traiul, deşi mă găsesc interesantă, pot plictisi cititorul. Simplitatea-i ceva ce am admirat întodeauna. Eu sunt complicată.

Mă spăl de cinci ori într-o zi pe dinţi, deseori nu am poftă de mâncare, sunt ieftină- îmi ajunge o salată. Nu ţin cure, nu îmi place moda, cred că relaţia ideală-i atunci când ştii să te laşi iubit.

Se holbează la nelipsita carte ce-o reciteam de nervi. E una de suflet, nu o uit nicăieri. Les fleures du mal a lui Baudelaire, încape perfect în gentuţa verde primită de la Daria. Daria în timpul liber lucrează fel şi fel de chestii interesante, din aţe pe care eu nu aş da atâţia bani. Ajung mai târziu să vă spun şi despre ea.

Începe brusc să dialogheze:

– Şi cum de ai curajul să stai într-un astfel de compartiment?

– Meseria te-nvaţă!

– Păi cu ce te ocupi?

– Fugară.

– Mă amuzi!

– Spune-mi mai bine de ce îţi arunci privirea asupra sânilor mei, ai noroc că nu mă deranjează, nu m-am gândit niciodată să-i măresc. Nu, nu ai şanse să ţi-o pui.

– Femeie, eşti dusă cu pluta!

– Oh, o replică atât de banală, aveam aşteptări…

– Realizezi că nici nu-mi ştii numele?

– Big deal! Mi-e de-ajuns să-ţi privesc mutra şi-mi dau seama că eşti încăpăţânat şi artist. Scriitor eşuat ori pictor de duzină?

– Încotro?

– Am intuit bine, ai şi schimbat subiectul…

– Speram să treacă neobservat.

– Oriunde, caut să o iau de la zero, după cum bine nu vezi, nu am bilet, pot coborî în orice gară plină de câini urâţi gata să-mi guste carnea…

O gălăgie imensă, o căldură infernală. Nu ştiu de ce, dar niciodată nu mi-a plăcut vara.

Să vă spun şi despre mirosul de sudoare?

Trecând peste. Încercând să mă ascund în spatele înfăţişării de tipă dură, chestie ce de multe ori îmi iese, îl atrăgeam din ce în ce mai tare. Nu voiam să fac asta, ieşea involuntar.

Probabil vă întrebaţi cum arăta. Ei bine, ochii, doar ochii mi-au atras atenţia, erau de-un albastru în care puteai să vezi şi să nu vezi, orice-ţi venea în minte.

Avea un aer de Casanova, ratat, trist, ce n-a găsit încă tipa care să-i închidă gura şi să facă ce vrea din el. Îmi părea o provocare. Ştiam că-i autodistrugere.

Am coborât împreună undeva în Braşov. Ne-am îndreptat spre o cârciumă, pe lângă gară.

– Şi de aici ce vei face?

– De aici? Nu ştiu…

– Eu merg la un văr, în vizită, dacă vrei hai şi tu!

– Şi cât timp durează această vizită?

– În jur de două luni, de fapt vreau să-mi găsesc un job pe aici…

– Şederea mea ?

– Cât îţi doreşti.

– Să stau pe capul unor necunoscuţi? Hahaha

– Ei na! Eşti cu mine!

– Şi cine eşti tu?!

– Eu sunt Matei Petrescu, pictor de duzină, şomer, în nopţile târzii învârt destine pe degete, deci şi scriitor eşuat.

– Freud!

– Ă?

– Ah, psihologia cu care m-am delectat, uite că mă pricep .

– Aşa rămâne, mergem la Cezar.

– Ai curaj băieţică, acum decizi în locul meu?

– N-ai unde să mergi…

– Oh, acum par demnă de milă?

– Mă scoţi din minţi, bine nu veni, lasă-mi un număr de telefon şi te scot diseară undeva, continuăm atunci.

– Nici telefon nu am.

Nu am telefon fiindcă simt că îmi îngrădeşte libertatea, când am fugit, mi-am lăsat şi laptopul acolo, nu-mi cărasem decât strictul necesar. Unii ar putea crede că ţineam morţiş să mă întorc, dar nu-i aşa. Nu mă pricep în a face alegeri. Îmi urmez instinctul

– Fie, haide că vin să-ţi vizitezi vărul, dar ce-i vei spune? Dacă-s hoaţă? Criminală-n serie, colecţionară de femururi? Dacă-s piromană ?

– Ai un simţ al umorului bine dezvoltat!

Mă amuză cei ce cred că glumesc atunci când strecor adevăruri. Sunt criminală-n serie, am frânt multe inimi. Mi-am frânt-o şi pe a mea, de atâtea ori.

Încearcă să-mi strângă mâna într-a lui, îi arunc o privire tăioasă:

– Sper să nu-ţi cad cu tronc, o singură dată de-mi atingi pulpa ţi-am rupt mâna, karate timp de trei ani.

Nici eu nu mă credeam, aveam o rudă ce în trei ani luase centura neagră, mizam pe asta.

Îi apăru un rânjet stupid în colţul gurii, îmi suna ciudată povestea, îmi imaginam multe moduri în care mi se putea duce naibii întreaga viaţă, fiindcă mergeam la risc. Ce om normal ar fi procedat aşa? Dar la urma urmei nici nu trebuia să fiu normală, cu toţii suntem speciali, aşa-mi zicea mama când îi explicam cât de tare-i tipa ce apărea pe micul ecran : “Sophia, nu vei fi niciodată ca ea, fiindcă tu eşti tu, de vei încerca vei ieşi o copie proastă, caută-n tine, acolo-i răspunsul”. Parcă mi se face dor de ea.

Ajunşi în faţa casei, care ce-i drept, pare imensă, îi zâmbesc hotărâtor, sugerând scurt, în şoaptă:

– Asta-i acum, să intrăm!

Nu eram panicată, doar că era sentimentul ăla, îl ştiţi şi voi, când nu ştii la ce să te aştepţi, am luat în braţe imprevizibilul şi să vedem ce-a ieşit.

Cei doi nu se mai văzuseră de peste cinci ani, bălmăjeau despre cât de mult s-au schimbat, de parcă oamenii se schimbă, se modelează în funcţie de necesităţile lor, îmi venea să râd însă mă abţineam cât puteam.

Casa e decorată în nişte stiluri de-ţi stă mintea-n loc, adică e şi ciudată ca formă, camera sa aduce puţin a corabie.. o combinaţie între medieval şi marinărie, are un balansoar în camera de zi, în care m-am trântit şi-am implorat să-mi fie pat. (Nu am primit decât mişto-uri pe seama mea, şi posibile cauze a cum voi săruta podeaua în caz că mă mişc în somn, şi da, asta fac).. Să nu mai spun despre câte chestii colecţionează.. a început cu pietre şi timbre, între timp a adăugat bărci, tablouri, cuţite, lămpi, sticle de vin şi alte sticle ce arată interesant.

Gazda poartă numele de : Cezar Lungu. E înalt, cu ochii verzi, blond, nu mă atrage în niciun fel din simplu motiv că poartă verighetă. Nevastă-sa, cam de 23 de ani, frumoasă (bine, cât să-mi placă mie, pentru că frumosu-i relativ, ştiţi vorba aia “nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”), mi-a spus cu o voce din aia ce-ţi aminteşte de europa fm:

– Îmi poţi spune Gloria.

Numele ei m-a dus cu gândul la păpuşa de porţelan primită de la mama, mă speria de fiecare dată, avea un aer vechi, o privire de ziceai că-ngheaţă fiece atom din tine.

– Nu-i rău, ai un nume bun, eu sunt Sophia.

Trebuie să fi nebun să-ţi numeşti copilul aşa, mi-am zis pe moment, chinuindu-mă să zâmbesc, deşi eu nu ştiu să mint, roşesc toată.

Advertisements

One thought on “Continuare

  1. Pingback: Continuare (via it’s all about J.) | Ado Feck

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s