continuare 3.

Peste nici cinci minute apare Matei, cu o mutră ciudată.

– Ce ai păţit?!

– Eu? Tu să-mi spui ce-i cu tine, dar Gloria?! Ce i s-a întâmplat Gloriei?!

– Cum pot eu să-ţi spun? Îmi era sete. Gloria-ncepe să pută. Nu ştiu ce caută, nu ştiu nimic. Încă mi-e sete.

Caut să închid discuţia, adică ce mama naibii, cum să-i explic când nici eu nu ştiu. Continui să dau pe gât.

Din ce în ce mai alarmat:

– Mi-ai spus că eşti criminală, credeam că mă luai la mişto.

– Stai puţin, crezi că eu am omorât-o?

– Dacă nu tu, cine? Şi uite ce super erou sunt, găsindu-te la locul faptei, să sun la poliţie.

Îi trag o palmă cu toată forţa de care sunt în stare:

– Ce dracu’, stai să punem cap la cap, eu n-am făcut nimic. Unde-i Cezar?

– Probabil doarme. Hai după el. (zice de jos, cu genunchiu’ pătat de sânge. am forţă)

Cezar înghesuit în pat dublu, pe un colţ, clipeşte continuu. Nu doarme.

– Ridică-te mai repede!

Îi urlu în timpan.

– Ce?! Cum?! pare nedumerit, cine spunea că nu există viaţă pe alte planete, s-a înşelat, ăsta pare picat chiar de pe o altă planetă.

Clar, Cezar a omorât-o pe Gloria. Îmi fac planu’-n minte cum să-l iau, s-o recunoască.

– Băi, a cui e casa? Adică pe numele cui?

– A ăleia de-mi-a fost nevastă.

– Canalie!

– Poftim?

– Fără milă, ha? Şi încerci să dai vina pe mine, slabe şanse, n-am atins-o nici cu un deşt, voiai să ce? Să o iau în braţe cum o văd în balta aia? Nu-s sentimentalistă.

– N-ai atins-o? Târfă proastă! Matei, hai s-o legăm!

– Idioţi sunteţi!

N-avea cum să se termine totu’ bine, pe mine mă mâncase să merg cu un străin, Dumnezeu ştie unde.

Dă să-mi prindă mâna.

– Ştiai de la bun început că asta avea să se întâmple, nu? D-asta m-ai adus aici. D-asta…

– La ce te aşteptai?

– La ce? La orice-n puii mei, dar nu la asta. Ia mâna după mine!

Mă strângea din ce în ce mai tare, mă zbăteam cum puteam, ba un pumn în ochi, încercam să ajung cu mâna-n zona sensibilă, singurul loc în care-i doare pe bărbaţi, luaţi aminte, mie nu mi-a reuşit.

Îmi dă cu picioru’-n faţă. Pentru prima oară văd albul ăla pur, după chestia asta sigur devin credincioasă. De mă priveşti de la distanţă, arăt mai rău ca răposata. Doar le aud cuvintele, însă nu-mi pot deschide ochii, nu pot spune nimic. Eu nu pot vorbii! Pe toţi sfinţii! Trebuie să pot deschide gura, nu, nu, ăsta-i cel mai mare chin. Să-mi ţin gândurile bine, să le păstrez. Eu trebuie să mă exprim, ce rahat! Daţi-mi drumuuuuul! (urlu şi nu mă aude nimeni, evident, fiindcă-mi urlu mie-n cap, de fapt, mă aud eu, chiar în ecou).

Sunt convinsă că ajung la nebuni dacă scap, numai să scap. Cum fac? Ce fac? Sunt imobilizată. Acum îi înţeleg pe suferinzi. Îmi place viaţa, îmi plac toate, tocmai eu să cad victimă, învăţare de minte, Sophia, învăţare de minte! Am evitat întodeauna scenele de genu’, cărţile poliţiste, filmele poliţiste, lumea e-un locşor cald şi primitor, pe naiba! Minciuni, rataţi sunt cei ce nu-şi învaţă copiii că lumea-i populată de sălbatici, e greu să lupţi pentru supravieţuire, nici adaptarea nu-i uşoară.

Adaptare? Dar de ce să te adaptezi, de ce să nu ieşi în evidenţă fiindcă nu eşti ca ei? Pentru că ţi-o iei rău, cum am făcut-o eu.

Trebuie, trebuie, trebuie, niciodată nu mi-a plăcut o propoziţie ce-ncepe cu “trebuie”. Am considerat cărţile-n care ţi se spune ce să faci, proaste, jalnice, fiindcă toţi suntem speciali, fiindcă toţi suntem.. numai să fim, să fiu, să fiu… da, să fiu. Curând, curând îmi revin, ştiu că-mi voi reveni, nu-i altă cale. Adică mă scot singură din minţi, lăsată aşa de capul meu, punându-mi întrebări. Ce-or fi făcut cu mine? Am simţit o ridicare, brusc o zdruncinare, moment în care parcă mi se amestecaseră oasele. Dacă mă omoară nu au pe cine da vina, nu o să mor. Nu. Asta-i şansa mea, şi voi spune poliţiei exact ce am păţit. Mă vor crede? Mă vor crede o rolă, e scenariul perfect, parcă mă şi văd la ştirile de la ora cinci: Gloria ucisă cu brutalitate de Sophia, o oarecare Sophia, fiindcă ei nu ştiu nimic despre mine, asta-i bine, bun, reiau: Gloria ucisă cu brutalitate de Sophia, Sophia prinsă la rândul său de cei doi bărbaţi, de cei doi bărbaţi care nu i-au sărit femeii în ajutor, ar trebui să specifice şi asta, cum putea o femeie, cu doi bărbaţi în casă să fie ucisă? Gen auzeau şi ei nişte zgomote, ceva. Dar se poate să fi auzit după când era prea târziu. Acum s-ar lega, trebuie să intuiesc un alt sfârşit, nu voi sta închisă pentru o crimă ce n-am comis-o, mai ales că mi s-a impus să tac, să nu văd, doar să aud. Dar aud din ce în ce mai slab, mare problemă, dacă m-aş concentra să le aud planu’, aş ştii în ce direcţie să-l îndrept pe al meu…

– Sunăm?

– Să aşteptăm până mâine. Îţi arunc o bere?

Ce stres au ei? Sunt convinşi că eu port vina, n-au conştiinţă? Nu-s oameni. Sunt animale! Asta sunt!

Sub mine e atât de rece, şi-o duhoare insuportabilă de moarte. Îmi aminteşte de iarna la munte cu Tudor. Pe când îl citeam pe Thomas Hardy, în mine își făceau apariția tot felul de imagini, care mai de care mai deochiate cu Tudor. Eram într-a noua și fugiserăm cu trenu’ la Sinaia, tot ce știa să cânte la chitară era „Imagine” și nu voia să se mai oprească, până i-au dat ăia prin compartiment bani să tacă odată. Ultima noastră discuţie rămăsese cam aşa:

“- Sau mai ții minte după primul sărut, ce aiurea ne-am comportat? Merseserăm în Trivale, ne-am băgat tutun și frunze peste tot, apoi când te-am văzut, așa inocentă în toamna aia culcată pe haina mea, mi-am apropiat buzele de ale tale, ăla numai sărut nu a fost! Un pupic infantil..

– Trebuie să facem ceva în privința asta!

– Să nu ne grăbim de astă dată!

– Bine, vino aici.

Printre îmbrățișări sufocante și săruturi pasionale, îmi aminteam că nu-l vreau deloc şi nu ştiu de ce fac asta “.

Am găsit în munţi, un cadavru. Întâia oară când văzusem de-adevăratelea o mortăciune şi priveam fascinată. Mă dădeam mare că ştiu să schiez şi fix cu fundu’ pe un puşti de şaişpe ani picasem. Un puşti ce nu-mi surâdea, cum eram învăţată, ce-nu mi spunea: – Nicio problemă, haide ieşim diseară să-ţi fac cinste? Un puşti ce probabil nici nu mai era conştient că şi-a uitat trupul acolo.

Advertisements

One thought on “continuare 3.

  1. Pingback: continuare 3. (via it’s all about J.) | Ado Feck

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s