Pe când eram Sophia, fragm, cap8. (într-un roman neterminat)

Pe atunci credeam în iubirea aia nenorocită ce trânteşte cu tine de toţi pereţii ce te face să nu ai stare, pace, somn. Când eşti orbit şi nu vezi decât ce îţi convine, lumea pare un loc plăcut, liniştit, te primeşte cu braţele deschise şi-ţi împărtăşeşte gândurile. Aş fi alergat şi-n Paris de douăzeci de ori cu el şi tot de atâtea ori aş fi regretat, după cearta din faţa altarului. Cearta nu o voi uita niciodată.
Toţi fluturii din stomac dispăruseră. Nasul îi devenise cârn, privirea ce odată făcea fiece atom din mine să nu se simtă liber acum părea strâmbă. Vorbele precipitate, picioarele osoase ce-i tremurau şi rânjetul ştirb. Mă întrebam uimită: cum am putut? ce naiba a fost cu mine? Până şi parfumul său, atât de dulce, de înţepător, de m-a făcut să pic lată.
Ce văzusem în omul ăla as în arta manipulării? Cât de proastă să fi fost să plec cu el în lumea largă?
Cum de mi-am dat seama înainte să fi fost prea târziu?
Romantismul pe care-l crezusem mort, asta trebuie să fi fost. “Nu lăsa lumea să-şi pună amprenta asupra ta, Sophia, romantismul există şi tu o ştii” iar vorbe înţelepte ce-mi răsunau din toate părţile. Pretindeam că dulcegăriile, florile, cadourile, sunt nişte prostii, cu astea poţi cuceri o fiinţă mediocră. Dar, Doamne, cât îmi plăceau. Deşi le ironizam de faţă cu alţii.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s