Lk60ml (corectat şi para, încă mai continui la el)

Magritte

De fiecare dată admiram lumea de afară, ştiind că există ceva mai bun decât am eu. Nemulţumirea nu mi-a adus numai eşecuri. Pe plan profesional am ajuns foarte bine. În schimb, o relaţie serioasă nu am mai avut din liceu.
Da, acum îmi vine să smulg sâni, să jumul fire de păr, nu ale mele desigur.
Ultima achiziţie era un tip ce-şi uita minţile-n diferite cărţi pe care nu le-am găsit niciodată de succes. Stătea închis în casă şi în sine. Am eu o atracţie ciudată faţă de cei tăcuţi, poate fiindcă îmi sunt opuşi. În fine, nu o duceam rău, sex de două ori pe noapte, dulcegării, tot ce vrei. Dar am fugit şi de data asta.
Cum simt că mi se frâng picioarele după un anume X., îmi iau frumos tălpăşiţa şi merg, schiţând un zâmbet, mai departe.
Nu mi-a fost niciodată greu să ies cu un tip. Dar nestatornicia mea nu dă bine.
Un cer sângeriu, nişte ciori ce-şi jeleau singurătatea, o mâţă-n călduri. Cam aşa arăta locul în care mi-a spus că mă iubeşte şi i-am întors gâtul cu un dos de palmă. Nu-s violentă.
– Flavius, să nu te îndrăgosteşti de mine dacă vrei să meargă chestia asta
Îl avertizasem.
Ziua următoare eram în tren spre un alt loc de unde să o iau de la capăt. Nici nu contează denumirea unui orăşel de provincie, i-aş putea spune până şi Z, având în vedere că reiau totul de atâtea ori.
.
Răbdarea-i o virtute, mi s-a tot repetat. Răbdarea-i o virtute lipsă mie. Aruncaţi chestia asta ce pare a fi proză şi continuaţi-vă traiul, deşi mă găsesc interesantă, pot plictisi cititorul. Simplitatea-i ceva ce am admirat întotdeauna. Eu sunt complicată.
Mă spăl de cinci ori într-o zi pe dinţi, deseori nu am poftă de mâncare, sunt ieftină- îmi ajunge o salată. Nu ţin cure, nu îmi place moda, cred că relaţia ideală-i atunci când ştii să te laşi iubit.

În stânga mea, un bărbat mai pe la 30 de ani se holbează la nelipsita carte ce-o reciteam de nervi. E una de suflet, nu o uit nicăieri. Les fleures du mal a lui Baudelaire, încape perfect în gentuţa verde primită de la Daria. Daria în timpul liber lucrează fel şi fel de chestii interesante, din aţe pe care eu nu aş da atâţia bani. Ajung mai târziu să vă spun şi despre ea.
Începe brusc să dialogheze:
– Şi cum de ai curajul să stai într-un astfel de compartiment?
– Meseria te-nvaţă!
– Păi cu ce te ocupi?
– Fugară.
– Mă amuzi!
– Spune-mi mai bine de ce îţi arunci privirea asupra sânilor mei, ai noroc că nu mă deranjează, nu m-am gândit niciodată să-i măresc. Nu, nu ai şanse să ţi-o pui.
– Femeie, eşti dusă cu pluta!
– Oh, o replică atât de banală, aveam aşteptări…
– Realizezi că nici nu-mi ştii numele?
– Big deal! Mi-e de-ajuns să-ţi privesc mutra şi-mi dau seama că eşti încăpăţânat şi artist. Scriitor eşuat ori pictor de duzină?
– Încotro?
– Am intuit bine, ai şi schimbat subiectul…
– Speram să treacă neobservat.
– Oriunde, caut să o iau de la zero.
Probabil vă întrebaţi cum arăta. Ei bine, ochii, doar ochii mi-au atras atenţia, erau de-un albastru în care puteai să vezi şi să nu vezi, orice-ţi venea în minte.
Avea un aer de Casanova, ratat, trist, care n-a găsit încă tipa care să-i închidă gura şi să facă ce vrea din el. Îmi plac provocările.
Am coborât împreună undeva în Braşov. Ne-am îndreptat spre o cârciumă, pe lângă gară.
– Şi de aici ce vei face?
– De aici? Nu ştiu…
– Eu merg la un văr, în vizită, dacă vrei hai şi tu!
– Şi cât timp durează această vizită?
– Şi-o viaţă, cine ştie..
– Să stau pe capul unor necunoscuţi? Hahaha
– Ei na! Eşti cu mine!
– Şi cine eşti tu?!
– Eu sunt Matei Petrescu, pictor de duzină, şomer, în nopţile târzii învârt destine pe degete, deci şi scriitor eşuat.
– Freud!
– Ă?
– Ah, psihologia cu care m-am delectat, uite că mă pricep .
– Aşa rămâne, mergem la Cezar.
– Ai curaj băieţică, decizi în locul meu?
– N-ai unde să mergi…
– Ce ştii tu?
– Mă scoţi din minţi, bine nu veni, lasă-mi un număr de telefon şi te scot diseară undeva, continuăm atunci.
– Nici telefon nu am.
Nu am telefon fiindcă simt că îmi îngrădeşte libertatea, când am fugit, mi-am lăsat şi laptopul acolo. Nu-mi cărasem decât strictul necesar. Unii ar putea crede că ţineam morţiş să mă întorc, dar nu-i aşa. Nu mă pricep în a face alegeri. Îmi urmez instinctul
– Fie, haide că vin să-ţi vizitezi vărul, dar ce-i vei spune? Dacă-s hoaţă? Criminală-n serie, colecţionară de femururi? Dacă-s piromană ?
– Ai un simţ al umorului bine dezvoltat!
Mă amuză cei ce cred că glumesc atunci când strecor adevăruri. Sunt criminală-n serie, am frânt multe inimi.
Încearcă să-mi strângă mâna într-a lui, îi arunc o privire tăioasă:
– Sper să nu-ţi cad cu tronc, o singură dată de-mi atingi pulpa ţi-am rupt mâna, karate timp de trei ani.
Nici eu nu mă credeam, aveam o rudă ce în trei ani luase centura neagră, mizam pe asta.
La urma urmei, Matei nu era de nesuportat, chiar începuse să îmi placă puțin! Un alt defect: mă atașez repede, apoi devin o pacoste, una plăcută!
Ne-am plimbat ore în șir, ne-am bătut cu zăpadă proaspătă. Nu voi spune cine a câștigat.
Şi iată-ne ajunşi în faţa casei, care, ce-i drept, pare imensă. Îi zâmbesc hotărâtor, sugerând scurt, în şoaptă:
– Asta-i acum, să intrăm!
Nu eram panicată, doar că era sentimentul ăla, îl ştiţi şi voi, când nu ştii la ce să te aştepţi, am luat în braţe imprevizibilul şi să vedem ce-a ieşit.
Cei doi nu se mai văzuseră de peste cinci ani, bălmăjeau despre cât de mult s-au schimbat, de parcă oamenii se schimbă, se modelează în funcţie de necesităţile lor, îmi venea să râd şi cu chiu cu vai mă abţineam.
Casa e decorată în nişte stiluri de-ţi stă mintea-n loc, adică e şi ciudată ca formă, camera sa aduce puţin a corabie.. o combinaţie între medieval şi marinărie, are un balansoar în camera de zi, în care m-am trântit şi-am implorat să-mi fie pat. (Nu am primit decât mişto-uri pe seama mea, şi posibile cauze a cum voi săruta podeaua în caz că mă mişc în somn, şi da, asta fac).. Să nu mai spun despre câte chestii colecţionează.. a început cu pietre şi timbre, între timp a adăugat bărci, tablouri, cuţite, lămpi, sticle de vin şi alte sticle ce arată interesant.
Gazda poartă numele de : Cezar Lungu. E înalt, cu ochii verzi, blond, nu mă atrage în niciun fel din simplu motiv că poartă verighetă. Nevastă-sa, cam de 23 de ani, frumoasă (bine, cât să-mi placă mie, pentru că frumosu-i relativ, ştiţi vorba aia “nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”), mi-a spus cu o voce din aia ce-ţi aminteşte de europa fm:
– Îmi poţi spune Gloria.
Numele ei m-a dus cu gândul la păpuşa de porţelan primită de la Daria, mă speria de fiecare dată, avea un aer vechi, o privire de ziceai că-ngheaţă fiecare atom din tine.
– Nu-i rău, ai un nume bun, eu sunt Sofia.
Trebuie să fi nebun să-ţi numeşti copilul aşa, mi-am zis pe moment, chinuindu-mă să zâmbesc, deşi eu nu ştiu să mint, roşesc toată.

Stam turceşte pe măsuţă, îi analizam cap coadă şi ascultam cum îşi povesteau întregile vieţi nesemnificative. Nu mă înţelegeţi greşit, îmi plac oamenii, îi găsesc interesanţi, sunt de părere că de la fiecare ai câte ceva de învăţat, însă în momentul ăla aveam nevoie doar de o silva dark şi de Skid Row pe fundal.
Am aflat câte ceva şi despre ei. Gloria, învăţătoare la şcoala nr4, iar Cezar pe lângă trupa-n care era toboşar, redacta articole pentru ziare de duzină.
Ne-am retras târziu, undeva pe la ora două. Camera-n care aveam să-mi odihnesc oasele era aproape goală, aranjată ciudat, ca şi cum nu făcea parte din casă. În stânga, aproape de fereastră găseai o noptieră cu nişte coli neîncepute, un dulap în care (da, am cotrobăit, curiozitatea) lenevea doar o carte, Fight Club Şi-o saltea cu apă. Tavanul, alb, avea pictaţi doi ochi, mari, iar retina puternic evidenţiată.
Mă învârteam pe-o parte şi pe alta, nu mă lua somnul în ruptul capului. Nimic nu se lipea de mine, auzeam cum scârţâia mobila, gemetele pereţilor ce păreau nesatisfăcuţi de prezenţa mea.
Pe la ora trei, nu mai târziu, m-am ridicat să-mi iau un pahar cu apă, după ce mă simţisem deranjată de balansoarul în care bănuiam că-i cineva.
Nu era nici dracu’. Am continuat drumul spre bucătărie. (Ca să ajungi în bucătărie, trebuie mai întâi să dai nas în nas cu pictura lui Lautrec din camera de zi, apoi să faci dreapta.) .
Întinsă în mijlocul sălii, cu faţa gălbejită, cu privirea aruncată pieziş dau de Gloria. Nu părea nici vie, nici moartă. Asta dacă nu vedeai balta de sânge în care i se scălda trupul.
Calmă, aşteptam să se ridice, să se apuce să îndruge vrute şi nevrute…
În faţa trupului ăla lipsit de viaţă, fără să mă întreb ce s-a întâmplat, fără să-mi pese, îmi turnam apă.
Peste nici cinci minute apare Matei, cu o mutră ciudată.
– Ce ai păţit?!
– Eu? Tu să-mi spui ce-i cu tine, dar Gloria?! Ce i s-a întâmplat Gloriei?!
– Cum pot eu să-ţi spun? Îmi era sete. Gloria-ncepe să pută. Nu ştiu ce caută, nu ştiu nimic. Încă mi-e sete.
Caut să închid discuţia, adică ce mama naibii, cum să-i explic când nici eu nu ştiu. Continui să dau pe gât.
Din ce în ce mai alarmat:
– Mi-ai spus că eşti criminală, credeam că mă luai la mişto.
– Stai puţin, crezi că eu am omorât-o?
– Dacă nu tu, cine? Şi uite ce super erou sunt, găsindu-te la locul faptei, să sun la poliţie.
Îi trag o palmă cu toată forţa de care sunt în stare:
– Ce dracu’
Stau puţin, mă dumiresc şi realizez cât de plănuită fusese toată faza. Dau să fug.
Mă încolţeşte, apare şi Cezar.
– Degeaba nenorociţilor, n-am atins-o nici cu un deşt, ce aşteptări aveaţi? Să o iau în braţe cum o văd în balta aia? Nu-s sentimentalistă.
– N-ai atins-o?
Îmi prind mâinile la spate.
– Idioţi sunteţi!
N-avea cum să se termine totu’ bine, pe mine mă mâncase să merg cu un străin, Dumnezeu ştie unde.
Dă să-mi astupe gura cu buzele astea subţiri, nesenzuale. Nesenzuale o rolă, mai bine o pereche.
– Ştiai de la bun început că asta avea să se întâmple, nu? D-asta m-ai adus aici. D-asta!
– La ce te aşteptai?
– La ce? La orice-n puii mei, dar nu la aşa ceva. Ia mâna după mine!
Mă strângea din ce în ce mai tare, mă zbăteam cum puteam, ba un şut în ochi( nu ştiusem până acum cât pot ridica piciorul) încercam să ajung cu mâna-n zona sensibilă, singurul loc în care-i doare pe bărbaţi, luaţi aminte, mie nu mi-a reuşit.
Unul din ei îmi dă un pumn în faţă. Şi pentru prima oară îi dau dreptate lui Parmenide, nu există mişcare.Şi nimic nu mai există…
De mă priveşti de la distanţă, arăt mai rău ca răposata. Doar le aud cuvintele, însă nu-mi pot deschide ochii, nu pot spune nimic. Eu nu pot vorbi! Pe toţi sfinţii! Trebuie să pot deschide gura, nu, nu, ăsta-i cel mai mare chin. Să-mi ţin gândurile bine, să le păstrez. Eu trebuie să mă exprim, ce rahat! Daţi-mi drumuuuuul! (urlu şi nu mă aude nimeni, evident, fiindcă-mi urlu mie-n cap, de fapt, mă aud eu, chiar în ecou).
Sunt convinsă că ajung la nebuni dacă scap, numai să scap. Cum fac? Ce fac? Sunt imobilizată.
Am evitat întotdeauna scenele de genu’, cărţile poliţiste, filmele poliţiste, lumea e-un locşor cald şi primitor, pe naiba! Minciuni, rataţi sunt cei ce nu-şi învaţă copiii că lumea-i populată de sălbatici, e greu să lupţi pentru supravieţuire, nici adaptarea nu-i uşoară.
Adaptare? Dar de ce să te adaptezi, de ce să nu ieşi în evidenţă fiindcă nu eşti ca ei? Pentru că ţi-o iei rău, cum am făcut-o eu.
Trebuie, trebuie, trebuie, niciodată nu mi-a plăcut o propoziţie care-ncepe cu “trebuie”. Am considerat cărţile-n care ţi se spune ce să faci, proaste, jalnice, fiindcă toţi suntem speciali, fiindcă toţi suntem.. numai să fim, să fiu… da, să fiu. Curând, curând îmi revin, ştiu că-mi voi reveni, nu-i altă cale. Adică mă scot singură din minţi, lăsată aşa de capul meu, punându-mi întrebări. Ce-or fi făcut cu mine? Am simţit o ridicare, brusc o zdruncinare, moment în care parcă mi se amestecaseră oasele. Dacă mă omoară nu au pe cine da vina, nu o să mor. Nu. Asta-i şansa mea, şi voi spune poliţiei exact ce am păţit. Mă vor crede? Mă vor crede o rolă, e scenariul perfect, parcă mă şi văd la ştirile de la ora cinci: Gloria ucisă cu brutalitate de Sofia, o oarecare Sofia, fiindcă ei nu ştiu nimic despre mine, asta-i bine, bun, reiau: Gloria ucisă cu brutalitate de Sofia, Sofia prinsă la rândul său de cei doi bărbaţi, de cei doi bărbaţi care nu i-au sărit femeii în ajutor, ar trebui să specifice şi asta, cum putea o femeie, cu doi bărbaţi în casă să fie ucisă? Gen auzeau şi ei nişte zgomote, ceva. Dar se poate să fi auzit după, când era prea târziu. Acum s-ar lega, trebuie să intuiesc un alt sfârşit, nu voi sta închisă pentru o crimă ce n-am comis-o, mai ales că mi s-a impus să tac, să nu văd, doar să aud. Dar aud din ce în ce mai slab, mare problemă, dacă m-aş concentra să le aud planu’, aş ştii în ce direcţie să-l îndrept pe al meu…
– Sunăm?
– Să aşteptăm până mâine. Îţi arunc o bere?
Ce stres au ei? N-au conştiinţă? Nu-s oameni. Sunt animale! Asta sunt!
Sub mine e atât de rece, şi-o duhoare insuportabilă de moarte. Îmi aminteşte de iarna la munte cu Tudor. Pe când îl citeam pe Thomas Hardy, în mine își făceau apariția tot felul de imagini, care mai de care mai deochiate cu Tudor (şi ce poziţii!). Eram într-a noua și fugiserăm cu trenu’ la Sinaia, tot ce știa să cânte la chitară era „Imagine” și nu voia să se mai oprească, până i-au dat ăia prin compartiment bani să tacă odată.
Odată ajunşi am găsit în munţi, un cadavru. Întâia oară când văzusem de-adevăratelea o mortăciune şi priveam fascinată. Mă dădeam mare că ştiu să schiez şi fix cu fundu’ pe un puşti de şaişpe ani picasem. Un puşti caree nu-mi surâdea cum eram învăţată, nu mi spunea: “– Nicio problemă, haide ieşim diseară să-ţi fac cinste?” Un puşti care probabil nici nu mai era conştient că şi-a uitat trupul acolo.
Apoi s-au lipit scai de mine, ba poliţişti, ba detectiv,i fiindcă făceam ce făceam şi găseam mortăciuni. Le-am învăţat jocu’. Le ştiu modu’ de-a acuza. De asta mă tot chinui aici să-mi fac un plan.
Când l-am găsit pe nea’ Fane, am stat trei luni la mititca pe nedrept. Abia ieşită de pe treptele facultăţii, m-am acomodat cu prostituate şi hoaţe. De aici şi tatuajul de pe spate, nu am sperat niciodată la el. Nu-mi plac tatuajele decât în măsura-n care sunt pe pielea altora iar cu pirce-urile nu sunt de acord. De ce să-ţi faci o gaură-n plus? N-ai destule?! Ca femeie, vorbind.
Nea’ Fane, băuse otravă de şoareci amestecată cu oţet, nu apucase să-şi facă efectul că s-a aruncat pe geam, de la etajul şase. Fusesem ultima ce-l vizitase.
Era un bătrânel calm, care m-a învăţat să joc şah, şeptică, poker, să nu-mi fie frică de sentimente, să le zic pe toate pe faţă, să nu mă ascund în spatele cuvintelor ” nu ştiu”.În camera lui mereu mirosea a opium, fumam trabucuri şi purtam discuţii lungi despre Dostoievski. Avea un pick-up de prin anii ’50, la care puneam zi de zi discuri cu Bach.
Fost colonel, îmi repeta să nu-mi fac niciodată planuri de viitor, să trăiesc clipa. A murit singur, nu a fost niciodată căsătorit.
Atunci mi-am pus pentru prima oară problema: O să mă mărit vreodată?
Cum auzeam discuţii despre copii ori căsnicii mă speriam, schimbam subiectul. Nu-mi surâdea să fiu a unui bărbat definitv. Eram a tuturor şi totuşi a niciunuia. Îi amăgeam, îmi plăcea să-i joc pe degete, să văd cum ard în chinuri sperând să le acord o a doua întâlnire. Ego-ul meu cerea asta. Simţeam că îmbătrânesc, mă asiguram că încă sunt atractivă. La 25 de ani îmbătrâneam pe naiba. Dar e vârsta când nu-ţi mai place nimic din ce cândva însemna întregul tău mod de a fi. Nimic din ce te făcea să pluteşti. Ieştiu’ cu prietenii-n baruri era înlocuit de cititul cărţilor, job-urile instabile nu-mi mai sunau bine, voiam să mă ştiu undeva, dar nu legată de un bărbat, clar nu. Nu-i vorba de feminism, ori prostii d-astea. Trebuia să învăţ să mă descurc de una singură, să mă bazez doar pe mine,să fiu pregătită pentru un posibil el, cu care să procreez liniştită, să mă arunc de bună voie la cratiţă crescând odrasle.
Nu îmi doream o viaţă ca-n filmele cu “happy end”. Ceva ce nu poţi povesti nepoţilor de ruşine, aveam să păţesc multe, trebuia să se întâmple în felul ăsta, altfel aş fi fost o bunicuţă la care ar fi venit din obligaţie.
Îmi scriam soarta în aşa fel încât, nicio zi să nu semene cu cealaltă, “mâinele” să fie o aventură.
Am fost astfel şi la un pas de a-mi pune verigheta pe deget. Fugisem cu unu’, redactor la pgh (un ziar local), în Italia. “Haide în Veneţia, să vedem câinii cu covrigi în coadă” îmi răsuna-n cap, deşi nu-mi amintesc cine a zis-o. Aşa că da, am mers şi-n Veneţia. Îmi displac sentimentalismele dar uneori ai atâta nevoie de ele. Tânjeşti după cuvinte banale, ce fac să mişte totu’-n tine, ce-ţi amintesc cât de mult poţi iubi.
O lună tuberculoasă, un el ce mă strângea apăsător în braţe, de-mi simţeam sânii sufocaţi. Şi o minunată declaraţie, pe care dacă aş fi auzit-o în orice alt moment, m-ar fi amuzat cumplit, însă atunci mi-am spus: “ah, ce drăgălaş”. Ştiam că sunt frumoasă, că pot fi cu oricine, că l-am făcut să-mi mănânce din palmă. Ce nu ştiam erau reacţiile mele. Frica de necunoscut, frica de mine.

Advertisements

24 thoughts on “Lk60ml (corectat şi para, încă mai continui la el)

  1. corectează şi un fi, adăugându-i un i…”Trebuie să fi nebun să-ţi numeşti copilul aşa..”
    mi-am permis să-ţi atrag atenţia, şi iartă-mă, dar mi s-a părut on-topic.

      1. ar trebui să mizezi pe faptul că ea e slobodă la gură precum şi-n gânduri…pune-i replici cheie în gură, care-o scot din situaţii sau o bagă în situaţii şi mai tâmpite, precum cea în care-i zice că dacă e vreo ucigaşă în serie…poart-o-n serie; rezolvă mai mulţi morţi, ai altora:)) nenumărate cărări…adică, ce-ţi doreşti aia ai! până la sfârşit s-o prinde ea ce si cum să iasă…

  2. Pingback: lk60ml (scurtă continuare) « Bianca Dobrescu

  3. Pingback: Lk60ml, continuare. « Bianca Dobrescu

  4. Pingback: Lk60ml, A « Bianca Dobrescu

  5. Pingback: Lk60ml, Daria « Bianca Dobrescu

  6. Pingback: Lk60ml, M. « Bianca Dobrescu

  7. Pingback: Lk60ml, B. « Bianca Dobrescu

  8. Pingback: Lk60ml, G. « Bianca Dobrescu

  9. Pingback: Lk60ml, L. « Bianca Dobrescu

  10. Pingback: Lk60ml, P. « Bianca Dobrescu

  11. Pingback: Lk60ml, C. « Bianca Dobrescu

  12. Pingback: Lk60ml șieraaugust « Bianca Dobrescu

  13. Mă omori cu ”jumul” ăsta al tău (și eu folosesc ”umpic”, dar nu în viitoarele romane) :))

  14. Pingback: Lk60ml, Măria. « Bianca Dobrescu

  15. Pingback: Lk60ml, realitatevssfârșit « Bianca Dobrescu

  16. Pingback: Lk60ml, V. « Bianca Dobrescu

  17. Pingback: Lk60ml – șinuapucăcrăciunul « Bianca Dobrescu

  18. Pingback: Lk60ml. C; (p17) | Bianca Dobrescu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s