Spovedania Biancăi

pic.: Koren Shadmi

Am expediat-o. Gata. Acum dintr-o scrisoare netrimisă a devenit una trimisă. Una neregretabilă. Una cu care nu aveam ce să mai fac, pe care mă săturasem să o recitesc. Mă încolţise frica pe la început. Apoi am zis că na, e normal, trebuie. Nu trebuie pentru unu, altul, ci pentru mine. Altfel cedez psihic.

Cred că ştii cum e. Ştii mai bine decât mine, văd eu bine. La urma urmei ăsta-i cursul. Aşa trebuia să fie, pentru păcatele altora. Că de ale mele am scăpat pe jumătate. Adică bine, m-am spovedit zilele trecute (n-o mai făcusem de 6-7 ani) şi am minţit fără să-mi dau seama. Eram aşa, cum să-i zic,  mirată de gestul pe care l-am făcut, încât când m-a întrebat: ” Drăcui?” M-am gândit în prostia mea, că aş avea ceva cu alţii de-i înjur, şi am zis nu. Dar zic “naibii” la fiecare pas, cum apar piticii pe creier. Apoi m-a întrebat ” Te cerţi cu alţii?“. Iar am făcut-o. Mă gândeam: mă,  ce treabă am cu alţii. Universu’ se reducea la familie şi el. Cu mama şi el era la ordinea zilei să ne certăm. Şi mi se părea normal să fie aşa. Am răspuns mândră: Nu. Şi colac peste pupăză : “Minţi?”. “Oamenii mint, mai puţin eu”.

*Da, da, am comis-o tare.

Advertisements

3 thoughts on “Spovedania Biancăi

  1. Pingback: Ținedetimsâc « Bianca Dobrescu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s