Bianca rătăcind aiurea

Mă uitam așa pe ici pe colo, sunt unii pe care îți e imposibil să-i accepți, adică îi displaci din start, fără să fi avut vreodată tangențe. Ei, e nedrept (e strâmb) și urât. Dar nu ai ce face, te accepți și te ridici în slăvi, oricum. Și nu despre asta voiam să îți povestesc astăzi.

Îți amintești ieri, când am spus că pădurea-i înșelătoare și după șase ore de mers fără pauze din cauza musculițelor care-mi intrau în ochi când îmi permiteam răgaz am găsit în sfârșit drumul spre casă?  (  Și aici intră partea asta, tot din memorie – șubredă, cum e ea-: stam în fața pădurilor de brazi – frumoși, înalți, mulți, unii mai și tăiați- de la Voina  acum o săptămână, și în fiecare trecător o vedeam. Îmi părea că o văd. Și mă gândeam așa, că de fapt ea e undeva acolo și a rătăcit drumul spre casă, nu că s-a dus în toamna anilor trecuți. Indiscutabil, oricum.)

Așa, și prin păduri cântând – de una singură- : „Când sfinții vin/ mărșăluim/când sfinții vin mărșăluiiiiim”  ( prea mult m-am uitat la copiii de la 402: ca o glumă așa – tot ce plutește e o barcă – haha) sau orice-mi trecea prin minte, fiindcă Marin nu mă acompania scuzându-se că vezi doamne nu știe versurile, am găsit un copăcel frumos. Plin de fructe roșii lunguiețe. Și m-am pus pe mâncat. Cum guști fructele de pădure – de care încă nu ai auzit- ? Să te învăț (dar să știi că eu uitasem să fac așa.) Ei bine: Storci puțin din fruct și pui pe mână. Aștepți două minute. Dacă te mănâncă sau ustură arunci. Însă, dacă trece proba vine următoarea: Storci puțin din fruct și îți ungi buzele. Dacă ustură, mănâncă, o arunci, altfel treci la ultimul pas: Mănânci fructul și aștepți 20 de minute. Dacă te ustură gura/mănâncă/ nu mai poți, ai grijă să ai la tine o sticlă cu apă, o dai pe gât și gata. Nu mori din asta.

Așa,. am găsit copăcelul ăsta, cu fructele dulci-acrișoare, și am mâncat din el. Și apoi i-am zis lui Marin:

– Dacă nu-i copac de ceai tot e de dulceață, hai să culgem.

Și Marin  a oftat, cine știe ce nebună mă crede culgând tot ce-mi dă moca natura. (Dar mie-mi place ce-i gratuit și pare sănătos.)

– Păi și dacă o să culegem degeaba? Nu mă întreabă dar intuiesc că asta urma și continui cu răspunsul: Dacă e să  culegem și să fie otrăvitoare, eu mă duc naibii, dar înainte le bag în formol la păstrat și îmi ornez camera.

Și ajung acasă. (Asta după rătăcirea prin pădure, cu tot cu fructe și două găleți de pământ pentru cătina pe care am luat-o din Lerești. – azi am și plantat-o!- ).

Și mă apuc să caut pe nea gogu: fructe roșii de pădure și găsesc afinele roșii (merișoarele) pe care prima oară le culesesem dar le-am aruncat să fac loc celorlalte fiindcă alea erau mai acrișoare și oricum nu știam că sunt afine roșii. Apoi dezamăgită, că nu găsesc și para ce sunt astea, îl aștept pe tata – tata, care fiind băiet păduri cutreiera  ( că na, am cu cine să semăn)- și-mi zice că-s comestibile și că a cules și el cândva. Atunci îi scot sâmburii și mă apuc de făcut dulceață. Și dulceața mi-a ieșit minunată. Am trei borcane. Și am și aflat acum câteva ore cum se numesc fructele astea misterioase: Coarne. Și pe cât de tare sperie denumirea  se pare că sunt foarte căutate fiind bogate în vitamina c și calciu.

 

Azi recomand: jucării copii. Iar dacă-i mai mare jucării copii 12 ani.

Advertisements

11 thoughts on “Bianca rătăcind aiurea

      1. Joi in prima parte a zilei sunt in Bucuresti 😛
        Glumeam mai sus 😀 Eu nu prea mananc dulceata 😀

  1. Pingback: a venit toamna… | Bianca Dobrescu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s