spre casă

În ultima săptămână am la activ trei demisii. Și țin să anunț că demisia din jobul de mine trebuie amânată. După cum mi-a zis A.Z.: dacă ar exista un tabloid al „scriitorilor” aș ocupa zi de zi prima pagină. După cum mi-a zis, țin să mă dreg nițel. Să fiu mai cu rădăcinile bine înfipte și să nu mai sar calul. Cel puțin să mă țin în șa. Și am reînceput cu listele. Am avut o săptămână plină, minunată, benefică. Abia acum am început să realizez importanța timpului liber. M-am luat de mână și m-am scos la toate evenimentele cu care mai înainte nu îmi permiteam să dau nas în nas. Am decis că: să vrei să cochetezi cu independența la 20 de ani e doar o fiță. Și nu mai vreau. Dacă voi avea vreodată un job voi face numai ce îmi place, altfel,  după cum mi s-a recomandat „un tramvai numit dorință” undeva prin noiembrie la primul contact vizual cu R. tocmai datorită replicii de final, „întotdeauna am beneficiat de bunătatea străinilor”.

După slamul de joi, am ajuns în joy (că din ultimele zile am frecventat doar bodegi vesele, mai întâi a fost happy (ăsta pe bastiliei) apoi joy/ parcă denumirile astea îți și sporesc starea de bine / oh, mai bine ți se pare că sporesc/ trecând peste/ mă pricep să bat câmpii cu haz) unde la finalul meciului văd că-s singura de sex feminin din bodegă/ așa m-am amuzat! meciul a fost operă de artă! și-au luat revanșa steliștii de mamă-mamă!

Duplă slamul de joi & meciul din joy, m-am convins că vreau acasă. Când mi-e bine roade dorul de figaro-ul mamei, de trăncănelile tuturor. Așa decid frumos să mă urc în tren ieri. E un tren privat foarte mișto pe care l-am descoperit într-o dimineață înțepătoare în iarnă la Brașov, am dat atunci 12lei până-n București. Aseară am ajuns aici cu 7 lei. Minunăție, nu glumă! Ajung ușor-ușor în gara de nord, unde-mi recuperez obiectele date pierdute, și aștept. Aștept. Aștept. Ajunge trenul. Îngrămădeala la mama ei acasă. Și eu voiam la mama mea acasă. Ciocniri de gânduri. Lumea coboară/ Lumea urcă (nu-mi place aglomerația). Înaintez parcă bătând în retragere/majoritatea celor care încercau să urce erau bărbați/ băieți ce aveau să devină bărbați/ și două-trei femei/ și fără să-mi dau seama, zic ce gândesc cu voce tare, ușor hazliu, mie ca pentru mine: și cum rămâne cu drepturile femeii?  Brusc apare o scenă d-aia ca-n filme. Am rămas uimită. Aud câteva voci instant: dar poftiți, vă rog. Și-n față cale liberă. Mulțumesc, zâmbesc și urc.

Toate bune și frumoase. În tren, dacă ai nevoie de stat la taclale, întotdeauna se găsesc doritori. Întreg compartimentul parcă mă cunoștea de-o viață. Eu, desigur, nedumerită că nu știam unde trebuie să cobor, întrebam ici și colo. Câte stații sunt până unde? Aici unde suntem? Și tot așa.

Afară beznă.

Desigur, greșesc stația și ajung la mama naibii de unde nu știu cum să merg spre casă. Din fericire, mai erau doi puști care stau tot în orășelul ăsta de provincie și erau la fel de „cu capul în nori” ca și mine/ ratând coborârea. Noroc chior. După ei au venit alții cu mașina, iar eu… eu „întotdeauna am beneficiat de bunătatea străinilor”. Și iată-mă ajunsă în siguranță. Teafără, nevătămată cu un zâmbet mare.

Seara a continuat cu șah și table. Iar azi… Azi o să fie una din zilele alea lungi în care mă las pupată, răsfățată, că nu ne-am ai văzut de două luni.

 

Astăzi recomand: articole de plaja pentru copii. Probabil te interesează şi aspiratoare nazale 

Advertisements

2 thoughts on “spre casă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s