Autoportret cu palimpsest – Despre tinerețe ( Ana Blandiana)

Oare câţi ani am avut când am început să vreau să fiu tânără? Douăzeci şi cinci? Treizeci? Nu, n-am greşit formularea întrebării, oricât ar părea de insolită. A existat în mod evident un moment din care dorinţa de a părea mai matură a început să se estompeze, să dispară, lăsând locul, treptat, celeilalte dorinţe, de sens contrar. Dar când se plasează în amintirea vârstelor mele obiective acest moment? Ţin foarte bine minte lungul, nesfârşitul timp în care aşteptam cu nerăbdare, cu exasperare, să cresc, să pun de acord înfăţişarea şi etatea mea reală, cu vârsta sufletului şi a minţii: să aduc la un numitor comun al armoniei interioare evidenta precocitate intelectuală şi aderarea oaselor, care se lungeau fără a se hotărî asupra dimensiunilor definitive, rămânerea în urmă a muşchilor, neînstare încă să rotunjească forme.
Ţin foarte bine minte lungul timp în care, când eram întrebată câţi ani am, adăugam fără nici o ezitare unităţi mincinoase de vreme, menite să-mi definească un statut nu numai de independenţă, ci şi de respect. Dar nu-mi mai amintesc clipa exactă când această nerăbdare a luat sfârşit, ca o fugă ajunsă la potou şi mulţumită de timpul realizat. A urmat – asta ştiu – un răstimp de indiferenţă faţă de propria-mi vârstă, semn că nu mai aveam nici un fel de probleme cu numărul anilor, devenit deodată fără importanţă, ceva asemănător indiferenţei faţă de propriul trup atunci când e perfect sănătos şi nu ridică nici un fel de pretenţii. A fost perioada lungă a acelor ani în care eram mereu cea mai tânără dintre cei asemenea mie, în care ordinea cronologică mă aşeza mereu pe ultimul loc. Iar acest fenomen, concretizat într-un fel de mirare omagială care mă înconjura continuu, abia dacă îl receptam, considerându-l firesc, obişnuit, aproape obligatoriu şi poate etern.
Răspunsul întrebării de la început cred că aici trebuie să-l plasez, la sfârşitul acelei perioade care nu dăduse pe parcurs nici un semn că ar avea un sfârşit. Pur şi simplu am descoperit la un moment dat (să fi avut douăzeci şi cinci de ani, sau poate treizeci?) că nimeni nu se mai miră de raportul dintre vârstă şi paginile mele, că tinereţea mea reală, obositoare chiar, nu mai uimeşte pe nimeni. Atunci a fost momentul, aceea a fost clipa din care am început să consider tinereţea nu ca pe un drept lipsit de importanţă, care mi se cuvine, ci ca pe un dar de care trebuie să fiu mândră şi pe care trebuie să-l merit. De atunci am început să vreau să fiu tânără şi, într-un anumit sens, de atunci am început să şi fiu; de atunci, din clipa în care am devenit conştientă, de tinereţe, din clipa în care i-am înţeles importanţa. Nu cred că exagerez făcând această oarecum extravagantă afirmaţie. Sunt dintotdeauna convinsă că lucrurile nu există decât în măsura în care le credem şi nu ne îndoim de ele: de unde ar rezulta că unei tinereţi fără bătrâneţe nu i-ar lipsi, ca să fie posibilă, decât propriul fanatism.

Autoportret cu palimpsest

 

recomand Carucior Mamba 2012 şi biberoane bebe-mic.ro

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s