gata

Astăzi sunt așa cum nu am mai fost demult. Cumva bine dispusă. Din ultimul timp am cochetat exact cu tipul de om în a cărui companie nu m-aș vedea niciodată. Genul ăla care-și plânge tot timpul de milă, ușor ipohondru, complăcându-se în proprie mizerie, căruia chiar începe să-i place starea în care se află și îi e teamă să facă ceva ce l-ar scoate din ea (care-și creează false probleme numai să simtă că există și el acolo). Luciditatea nu mi-a  mai fost prietenă la cataramă. Am dormit mult și nu am visat nimic. Pentru mine somnul fără vise nu-i odihnitor. De citit? Am început trei cărți și le-am lăsat baltă repede. Azi în schimb, Miss România a lui Cezar Petrescu mi-a făcut cu ochiul  și am reluat-o.

Până mai ieri îmi venea să-mi închid telefonul și să mă prefac că nu mai exist. Acum moralul mi-e ridicat. N-aș mai viermui pe scaunul ăsta inconfortabil …. aș face pe naiba-n patru să simt că trăiesc. Să trăiești e cel mai greu, vă spun. Când te lovește una din stările astea și ești complet slab încât te lași acaparat până în măduva oaselor de ea …  rămâi doar o bucată de carne modelată prost  Și na, nu e ideal să pierzi vremea. Mai ales că nimeni nu s-ar fi lăudat că a reușit să se întoarcă în trecut și să facă ceva în momentul în care stagnarea s-a ținut scai de el.

Certurile interminabile, nopțile nedormite, foile mâzgălite, mototlite, rupte, aruncate ici colo… ei astea mi-au lipsit. Îmi lipsesc. Aseară mi-am pus ochelarii pe nas, mi-am rânjit de câteva ori să-mi amintesc cum arăt (că numai pentru asta e bună oglinda), mi-am făcut o cafea amară, am dat pe gât o bere și-am umplut un sfert din agendă.

De se întâmplă să nu mai scrii pentru o zi, două, trei. Te trezești în punctul în care nu îți mai iese. Și când nu iese e al dracului de dureros căci ăsta e singurul lucru pe care îți place să-l faci deși ești convins că nu te pricepi la asta.

Chiar mi-am dat o replică interesantă aseară: „Nu mă pricep la multe chestii”. Eh, e cazul să încep, nu?

Ce m-aș mai face dacă nu mi-aș da singură șuturi în dos  o dată, de două ori pe lună?

Ba știu și cauza care m-a reținut. Mi-e rușine de rușinea mea să povestesc despre asta. Pur și simplu sunt lucruri/oameni/ ei pe scurt: chestii;  care nu sunt pentru mine. Aveam nevoie să fiu singură. Am nevoie de singurătate ca de aer. În singurătate mă minunez de câte îmi ies. Cât de dulce și apăsătoare și nesufocantă și … gata nu mai ridic în slăvi momentele de singurătate. Ați prins esențialul.

Îmi place ziua asta, e ușor ploioasă – ca de primăvară- și merge Gordon ca uns.

Mai stau puțin și o iau din loc, cine știe pe ce culmi ajung și cum mă lupt cu zmei (diseară vreau să mi se re(rerererere….n)povestească „făt frumos și merele de aur”, categoric. Gata cu somnul). Și bună vorba cu : „ce-i prea mult strică”. Trebuie să revin la stadiul în care lumea se minunează după două nopți nedormite: „uahaaa, câtă energie ai”. Da, da. Oh, și vreau la munte. Mi-e dor de munte.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s