this is the end.

Ieri am aflat că pot să-mi dau duhul oricând de la șocurile astea respiratorii împuțite (și nu e astm). Credeam că-s în mintea mea, or de la vreme, or mai știu eu ce. Găseam scuze și uitam de ele. Și acum se agravează. Evident, moralul trebuie să fie cât mai sus. M-am băgat pe dietă. Mai greu cu tutunul. Ori vie ori ca la metrou. Până acum na, căutam enșpe moduri de sinucidere, chipurile, pentru persoanejele mele ratate. Și brusc nu-mi mai vine să le omor. Și mă gândesc și la mine, că vreau să mă văd o bătrânică șuie pe la 80 de ani care povestește nepoților cum era pe vremea lui băse (fără ochelari de soare că nu mi-au plăcut niciodată).
Și m-am trezit zilele trecute în viața mea. Nu-mi mai băgam nasul în a altora. Mă întrebam cum am ajuns în halul ăsta. Că nu sunt deloc așa cum m-aș fi așteptat să fiu. Mă dezamăgesc al dracului de tare. Deși conștientă de toate astea, continui treptat să mă autodistrug. Și asta se numește prostie. Nimic nu-mi mai prezintă interes. Deși până acum asta îmi era cea mai mare teamă.
Cumva mă termină toate rahaturile astea pe care nu dau doi bani. Și credeam că am un psihic tare. Vreau să fiu lăsată în pace. Să-mi văd de ale mele, să inventez noi idealuri. Că zilele astea mă simt om fără ideal. Și e trist. Nu știu ce vreau să fac ca să îmi placă. Nu știu cum să învăț să îmi placă ceea ce fac. Până în octombrie, toate mergeau ca pe roate. Nu știu ce pisici s-a întâmplat anul ăsta că m-am dat tare peste cap și am pierdut vremea aiurea. Nici nu îmi vine să cred că am fost cum am fost. Ce am căutat în medii în care nu aveam ce căuta? Cât curaj nesimțit să fi avut? Cum am ajuns așa? Parcă a fost… un vis lung și ieri m-am trezit. Și nu regret, că parcă nimic nu s-a întâmplat. Nu pricep nici de ce am intrat în false relații de care nu aveam nevoie. Nu mă dumiresc nici de ce mai scriu când nu-mi place ceea ce scriu. Și azi am primit un sfat de toată stima (mai în glumă, desigur) „ nu publica dacă nu-ți place ceea ce scrii; căci s-ar putea ca altora să le placă și să te simți neînțeleasă”. Nu înțeleg pentru ce pierd timp de pomană în Bucureștiul ăsta infect. Să ajung ce? Ca să ce? Nu vreau să rămân aici după studii. Mai bine m-aș duce și-aș lucra pământul la țară, zău așa.
Și ca să fie treaba treabă se mai schimbă și doctorul din singurul serial care mă fascinează cu adevărat. Încă două episoade și renunț să mă mai uit la doctor who.

Dar nu-i bai. O să treacă. Mâine o să-mi ocup timpul în așa hal încât să nu las loc de plângeri de milă. Cred că doar idioții cu timp liber suficient scriu prostii d-astea pe blog.

Advertisements

3 thoughts on “this is the end.

  1. Aşa am plecat şi eu din Bucureşti, cu acelaşi gând. Dar tot într-acolo mă poartă gândul…poate nu la oraş, ci la ce s-a adunat în mine, din el. Acum câteva zile am fost acolo, şi, pe drumul de înapoiere spre casă, am mers vreo 20 de km pe jos, până la Gara de Nord. Nu mi-a venit să cred ce pustii erau trotuarele…Dar eram eu şi erau numai ale mele. 🙂

    Să te faci bine, sănătate! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s