sus/jos

Îmi făcusem culcuș pe un car, că era ăl mare ori ăl mic nu-mi aduc bine aminte. Jos stele, sus stele, numai stele. Și-am început să le culeg, le strângeam bine la piept. Ele mă nimiceau. Și tot reveneam mereu alta, niciodată aceeași. Stelele îmi ghiceau stările de spirit și uneori, mă culegeau ele ca mai apoi să renasc. Nu cunoșteam singurătatea, stelele-mi spuneau cele mai cele povești. Nu mai știam ce-i somn, aș fi stat o viață ascultând și iarăși ascultând, aveau glasul calm, cald (cum obișnuiesc toate să-l aibă; dar să nu credeți că stelele sunt la fel, să nu faci prostia să zici că una e ca cealaltă fiindcă trântesc cu tine de steaua polară și te uită pe cine știe care planetă), mă visaseră, știau că locul meu nu e jos stele ci sus stele. Dar într-o zi am încercat să pozez drept acrobat. Un eșec pe cinste. Atunci m-am trezit în sus verde jos verde. Dar verdele dispărea treptat. Se lăpăda de mine, or eu mă lepădam de el. Mai târziu am înțeles că în sus verde jos verde erau mulți locuitori care nu-mi împărtășeau visele. Acum este sus negru jos negru și vreau înapoi pe car. Ca să ajung acolo îmi trebuiesc câteva virtuți pe care nu le posed încă. Și o doză mai mare de bunătate. Dacă pronesc la luptă  vreodată, cu bunătatea mă înarmez. Totuși ce bine era să mă nasc de câte ori voiam eu. Ce frumoasă era puritatea!

Advertisements

7 thoughts on “sus/jos

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s