ca pe 21

Ce zi caraghioasă :D! Mă trezesc pe la un șase, la șapte și un sfert ne găsești în biserică. Scriam mai demult că de ziua mea se face parastas. Păi da. Dar nu-i amuzant numai faptul că mănânc colivă. Eu și mama nu prea le avem pe astea cu mersul la biserică, cu respectatul a nu știu ce, a nu știu cum, așa că întrebăm pe unde apucăm. Toate bune și frumoase, adormite, cu ochii cât cepele, înfrigurate, ne alinăm la flacăra lumânării. Slujba nu începe cum aflasem noi că-i obiceiul. Mai fuseserăm și acum un an, iar atunci la șapte și jumătate păi nene începea totul, nu se așteapta după nimeni. Dar de astă dată… la nouă fără ceva s-a dat startul. Și stăm, și stăm, și vine lume, și admirăm coliva altora, fiindcă a noastră era doar gustoasă dar fără un aspect de mamă-mamă, mai admirăm în stânga, în dreapta, îmi pierd răbdarea și-mi vine să merg să întreb pe unul dintre popi când pisici începe, mama mă ține stâns de mână cu o privire de nu mai avea ce îngheța în mine că deja eram în ultimul hal, așa că supusă, aștept, aștept, mă ghemuiesc, aștept. Și într-un final, când mesele sunt pline, când nu mai ai loc să pui un ac, iese un prim popă și dă tonul, eu mă uit la el, el se uită la mine. Eu mă uit, ascult, analizez, el se uită, cântă. Interesant moment, stricat de o doamnă de lângă care-mi arată lumânarea ei. Ok, mă uit la lumânare, zâmbesc, întreb: ei? Și mama, care-și făcuse mai bine temele mă pune să o iau, rostesc bogdaproste, rânjesc tâmp, îmi mai dă și mama o lumânare, păi ce nene? Chiar se vede că mi-e atât de frig? Bun. Mai târziu, atentă la pomenirile preotului am înțeles că se împart lumânări aprinse pentru cei care nu au fost spovediți și împărtășiți înainte să-și dea duhul. Ba chiar, de Paște se împart cocoși albi (din spusele unei femei, mai apoi). Dar nu despre cum se descurcă Bianca-n biserică voiam să vă spun, ci despre cum mi s-a părut atmosfera acolo. Cum mi s-au părut oamenii. Eu m-am simțit mai bine ca niciodată, cred că eram singurul om fericit de acolo. Nu mă vedeam de zâmbet numai conștientizând asta. Femei, bărbați, puștoaice, își arătau fețele care mai de care mai posomorâte. Fiecare voia să-ți dea în nas cu tristețea lui, că tristețea lui era aia mai calumea, mai adevărată, mai nu știu cum. Stăteau cu fața în pământ, și pe ici colo se vedeau lacrimi, că erau reale, ori mimate, ei … asta nu m-a interesat. Cert este că pe cât de trist erai, pe atât atrăgeai privirile, pe atât ieșeai în evidență, pe atât de special deveneai. De ce să nu ieși în evidență fiindcă ești fericit? Nu știu cum s-au dat toate peste cap. De ce ne e nouă, oamenilor, o așa frică de moarte? De ce nu vedem moartea ca pe o eliberare, ca pe ceva spectaculos? Și mai ales, de ce uităm de frumusețe? De fericire? Când a devenit tristețea un trend? Cu cât ești mai trist, cu atât ești mai interesant? Cu atât ai mai multe de povestit? Dar cui povestești? Un altuia care abia așteaptă să-ți închidă gura cu tristețea lui? Să-ți dea mat din trei vorbe?

 

În fine: ca pe 21/ ca la 21

Advertisements

2 thoughts on “ca pe 21

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s