pe drumuri

Amuzant și cum o zi care începe din start prost se termină bine. Bianca la cinci jumătate ieșită-n ploaie. La ora aia na, „ia-mă nene” și dă repede peste ocazie, ca mai apoi să ajungă în bus-ul către capitală. Toate bune și frumoase. Se urcă liniștită, cu căștile înfipte-n urechi fredonând câte ceva, ca pentru ea. Șoferul dă pe la fiecare ins ce și-a ocupat locul, în parte, să-și achite biletul. Se blochează ușa de la intrare. Asta mai lipsea. Sufocare extremă, se rezolvă într-un minut jumate, a se citi: Biancăi i-a părut o eternitate; Era convinsă că nu avea să fie bine, conducea același om care ultima oară scria bilețele pe volan în loc să-l prindă bine în palme și să-l folosească așa cum trebuie, ăla de a speriat-o și ultima oară. Lângă Bianca se așezase un adormit. În spatele ei o doamnă bine care ridica-n slăvi tineretul, povestindu-i că „generația noastră a tăcut și a acceptat, s-a mulțumit cu puțin, însă tinerii… păi tinerii de azi e bine să nu mai tacă, noi am pățit-o, am fost proști, să ia aminte la greșeala noastră și să lupte”. M-a bucurat, mi-a amintit și cât de prost stăm cu învățământul, că se defectează un leagăn în parc și meseriașii au dispărut. Lucrase la petrochimie, în Pitești, mi-a spus că românul era isteț. A crescut inima-n mine când mi-a zis cum s-au minunat inginerii nemți de cât de bine repară  reparau românii noștri din mers (că nu aveai voie să oprești nicio mașinărie pe atunci, chiar dacă exploda or ba, fără accept de la Ceaușeasca, or asta dura ceva). Că se descurcau bine pe timp de criză. Că fuseseră învățați cum trebuie. Și acum fără meseriași ce ne facem? Nu de ingineri vorbesc, ci de meseriași, era alta cu școală de meserii, omului îi plăcea să facă cutăriță și cutărelul, ce, acum e nevoie ca toată lumea să ia bacul? La ce le trebuie dacă se pricep la altceva? Ne lipsesc meseriașii. Oriunde privești dai peste mucegai, și asta nu fiindcă abia mi-am vizitat noua cameră, deloc. Revenind, la kilometrul 70 se defectează mașina. Ni se zice că în 20 de minute vine o alta să ne ia și să ne ducă departe, tare departe, cât de departe. Dar 20 de minute s-au făcut 40 … 40 s-au făcut mai multe, și iată cum timpul te joacă după propriile lui reguli, cum poți pierde o cameră la cămin tot anul din cauza unui șofer care nu-și verifică mașina înainte de cursă. Și nu ni s-a făcut reducere, nu ni s-a făcut nimic. Am stat în frig și ploaie așteptând. Am ajuns totuși la timp. Asta fiindcă fuseseră mulți tare înaintea mea. De aici și neliniștea asta. Dar toate se rezolvă. Cadrul m-a deranjat. Ajunsă, leoarcă, obosită, ușor nervoasă rămân cu gura căscată când văd cât am de colindat, de luat la picior zone neumblate și etc. Dar așa se-nvață omul. Și întotdeauna Bianca s-a descurcat. Și o să se mai descurce. Și o să iasă totul cum vrea. Nu că așa zice, ci pentru că trebuie. Chiar dacă-l displace pe trebuie, acum îl folosește-ntr-un sens foarte bun. Și la urma urmei n-a fost o zi rea, chiar dacă a dat peste oameni de care n-avea chef, pe care nu voia să-i mai vadă niciodată (da există și d-ăștia), a cunoscut și oameni mișto cu povești. Și dacă e ceva care să-i placă mai mult decât masajul la tălpi… ei … astea-s poveștile. Și-a primit și masajul, ca bonus, să fie treaba treabă. Și fiindcă se pregătește să încheie, iată o fază tare și o piesă care-i aduce numai zâmbete:

Advertisements

10 thoughts on “pe drumuri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s