aici/acolo/șamd.

Și uite așa a fost și-n Timișoara: amintiri din călătoria altcuiva (V). Și apoi a urmat o săptămână la pat. Răcesc repede și des. Stare de normalitate. Numai că n-am fost singură, și n-a trebuit să-mi port doar eu de grijă după cum m-am obișnuit. Uneori e plăcut. Am dat o fugă joi și pe la târgul de carte. M-am umplut de cadouri și-am pornit spre casă. Nu m-am mai trezit demult cu cafeaua caldă la nas. Nici cu masa pusă. Să nu mai zic de țipetele puștiului care -a alergat toată seara să mă pupe și să mă sufoce-n îmbrățișări. Astăzi a plâns mult. Și după ce l-am rugat să continue cu plânsul să-l filmez și să-l pun aici n-a mai vrut. La țară se tăia porcul. Și e obicei ca cei mici să urce pe el cu un cuțit în mână și să stea la poză. Or, ai lui nu l-au dus anul ăsta. Au mers ieri, pe furiș. Și l-am ținut cu mine. La patru a.m. s-a trezit plângând că e dimineață și pleacă fără el. La cinci la fel, ca să urmeze șase, șapte, și la opt s-a ridicat din pat și-a colindat casa deșteptându-ne cu plânsetele lui. I-a trecut repede. Ca un om mare i-a spus tatălui: te înțeleg, trebuie să muncești, să te odihnești, mergem anul viitor, dar schimbăm regula, era de : fără jucării la cumpărături, de data asta luăm o jucărie, da? Un scump, ai zice, dacă nu-l cunoști. Când îl întrebi câți ani are îți zice: mmm aveam cinci, acum am șase. Când îl întrebi cum e să fii copil: așa și așa fiindcă oamenii mari nu se joacă cu tine mult, se joacă puțin și apoi îți spun că-i sâcâi și că trebuie să încetezi. Și apoi te bate la cap, resemnat știind că ai să-l refuzi, să vă jucați. Ai mei încă sunt tineri, frumoși, puși pe glume, se enervează unul pe altul continuu din nimic ca mai apoi să se amuze unul de celălalt. Așa a fost dintotdeauna, și dacă ar fi altfel nu m-aș mai simți acasă. Sărbătorile noastre sunt strict în familie, nu ne plac musafirii și nici să pozăm drept musafiri. Abia aștept să împodobim bradul și să ne luăm porția de colinde pe anul ăsta. Trebuie să-mi fac listele cu ce am adus la stadiu realizabil și ce nu. Până-n martie sunt numai bile negre. Și apoi începe viața. De atunci, (din ultimii cinci ani canci), am simțit că trăiesc. Am știut. N-am mai fugit. A avut loc schimbarea/modelarea. Atinsesem pragul de sus. Totul avea să se îndrepte într-o altă direcție și să mă facă ceea ce sunt. Ce sunt? Habar n-am. Și nu cred că am să știu. Pot doar să-mi analizez trecutul, să-mi amintesc de ce am fost, cum am fost, ce m-a făcut să fiu, fără să am o vagă idee a cum vreau să fiu. Trecutul l-am scris singuri fiind ceea ce am fost, prezentul e indiscutabil fiindcă nu m-a convins că ține mai mult de o secundă, iar într-o secundă pe bună dreptate poți lua o decizie irațională care să distrugă tot ceea ce ai clădit până-n momentul cutare. Descifrându-se Kafka în Jurnal rușește să mă descifreze „ Starea în care mă aflu nu este nefericire, dar nici fericire, nici indiferență, nici slăbiciune, nici istoveală și nici altceva(…)”(pag 8; editura Univers);  Mă opresc aici.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s