Moș Crăciun al copilăriei mele…

Nu-mi plac oamenii mari. Încearcă să strice totul. Și cei mici bat palma cu mine când îi învăț să nu-i creadă. Și bine le fac.

Moș Crăciun al copilăriei mele avea în fiecare an același costum uzat, peticit, de-un roșu șters, și o barbă gri plină de praf. „De la horn i se trage” ne zicea mama. Și mă strâbam puțin după ce-i ziceam poezia și trebuia să-l pup. „Fiindcă stăm la bloc, bate la ușă, dacă stăteam la casă puneam altfel problema”…Moșu a continuat cu vizitele la domiciliu până la 11 ani. Apoi începusem cu scrisorile mărețe cerând imposibilul. Și probabil, nu fusesem suficient de cuminte (că niciodată n-am fost supusă, ascultătoare, nu știu cum s-au descurcat ai mei cu mine fără să ridice mâna sau să mă pună pe coji de nuci, aici sunt de apreciat că uite ce le-a ieșit: un copil a cărui gură vorbește fără el când ar trebui să tacă și să nu critice pe nimeni, fiindcă din fericire suntem diferiți, să nu mai compare iremediabil fiecare persoană din jur cu care interacționează cu el și așa mai departe, lista-i lungă și nu de calități vă scriu azi). Cu bunica făceam toate pregătirile, și tot pe ea o băteam la cap repetând poeziile de Crăciun de sute de ori fiindcă nu-mi plăcea intonația. Bunica mi se părea dură cu mama, cu tata, cu surorile mamei. Cu mine fusese o singură dată. Nu-mi plăcea să învăț. Niciodată nu am fost prima din clasă. Mi se părea inutil să tocesc ceva. Dacă nu-mi povestea cineva cu lux de amănunte nu reușeam să mă concentrez în timpul meu liber, și asta numai dacă subiectul mă fascina. Nu luam note mici. Doar citeam în pauze și apoi nu-mi tăcea gura la ore. Cât despre teme doar la matematică-mi plăceau. Și uite cum am fugit de ea toată viața. Restul nu mi se păreau de bun simț. Că oricine ar trebui să știe cutare lucru fără să-l repete acasă. Eram isteață, și dam ce-i mai bun cât nu concuram pentru ceva. La fiecare examen important, chiar dacă în mod normal aș fi fost AS, dădeam ce-i mai prost. Mi-era frică de eșec, astfel eșuam. (Și încă-mi e. D-aia mă țin departe de competiții). Revenind la bunica, prima oară când nu mi-am mai simțit urechile a fost când aveam de citit despre daci și romani. Știam pe scurt povestea, n-aveam de ce s-o tocesc, și că-s dacă după ureche și romanii au fost niște nenorociți și d-aia aveam să țin de atunci cu cei mai neajutorați, că de multe ori dreptatea în mâna lor e și nu-i crede nimeni. Dar până nu i-am zis-o exact ca-n manual nu s-a lăsat. Chestiile astea te marchează. Un copil râzgâiat lăsat de capul lui, căruia dacă-i zici că nu-i bine oricum nu te ascultă, să fie urecheat o dată în viață. Ohohoh. Aia a fost singura lecție învățată cap – coadă. Nici pentru capacitate nu-nvățasem la istorie. Îmi plăcea istoria, dar tot o minciună frumoasă rămânea, o invenție scrisă de învingători. Nici pentru capacitate nu citisem ce trebuia, noroc că-mi povestise mama seara despre Mihai Viteazu  și din povestea ei am scris un eseu și-am rezolvat punctul al treilea.

Moș Crăciun al copilăriei mele ne aducea de-ale sufletului. Pe lângă jucăriile și toate chestiile care anul viitor ajungeau în mâna altor copii fiindcă mă plictiseam repede, bilețelele cu urări și sfaturi pentru mai târziu rămâneau în cutiuța cu amintiri.

Moș Crăciun al copilăriei mele ne strângea pe toți în jurul bradului fără să conteze că unii erau într-o parte a țării alții în alta… Întotdeauna de Sărbători dădeai nas în nas cu toate rudele care-ți testau bagajul de cultură generală și cu care te contraziceai în neștire. Urmau și lecțiile de karate pe care le predai cu atenție, exact cum ai învățat, apoi de dans… și așa mai departe.

În așteptarea moșului la cinci ani, mi-am speriat mătușa în ultimul hal. Pe brad vedeam piticii cum urcă și-și clădesc o lume, globulețele cum se desfac și din ele ies alte făpturi care să te bage în sperieți. Și apoi cum ies „pofoșenii” din plapumă și dau să te sufoce, să-ți intre prin gură, nări, urechi. Mătușa, pe la 20 și ceva de ani, rămasă singură cu mine a început să cheme vecinele să mă calmeze. Probabil de aici mi se trag multe și am învățat să nu-mi fie prea tare frică de mine. A rămas că am o imaginație bogată și semăn mamei (că ea scria cărți). Dar nimic nu fusese-n imaginația mea.

În așteptarea moșului la patru, rămasă în grija unor rude pe care nu le știam prea bine, mama fiind internată-n spital cu soră-mea, am căpătat frica de câini. Îmi repetau că dacă mai plâng mă dau la câini. Și mă scoteau pe balcon de unde se auzeau orătăniile. Și așa cum auzeam un câine cum tremuram. A trebuit bunica să mă ducă la țară, să stau cu ea, și să mi-l ia pe Bălan. Căruia i-a luat mult timp să-și iasă din rolul de „bau-bau” și să mă vindece.

În așteptarea moșului pe la șase, aveam un vecin surdo-mut, și bunica îi vizita mama. Mă lua cu ea și noi ne jucam fără să ne înțelegem prea tare. Așa ne-a trecut prin cap să ne băgăm într-un butoi de varză cu capacul pus și să ne rostogolim prin casă. Doar că m-a uitat acolo până a hotărât bunica să mergem la noi și  așa a apărut frica mea de spații închise.

Și nu să-mi povestesc copilăria voiam azi. Ci să mă iau de cei care zic că-s moșul. Înțeleg că-i dificil să cumperi cadouri pentru cei dragi. Mai ales când nu te cunoști nici pe tine. Eu le iau fix ce mi-aș lua mie și dacă nu le place întind mâna. Dar asta nu mă face moșul. Ce urât trebuie să se uite pe voi jucându-i rolul. Că a sărăcit între timp cu criza și nu mai face vizite la domiciliu asta nu-l face să nu mai existe. Voi îl faceți. V-ați lăsat mințiți că moșul nu există și ați început să vă împărtășiți crezurile. Că nu cadourile bucură. Ci faptul că nu ai fost uitat. De când nu i-ai mai scris? Scrisul e terapeutic. Și de multe ori, poate moșu-ți aduce exact ce ai cerut în timpul anului.

___________________

de bunică mi-e dor
în cer a rămas neschimbată
am visat-o mai ieri
făcea salturi prin ierburi înalte
și din când în când mai sărea pârleazul
chicoteam de zor
și ei îmi ziceau: „ai grijă, te spun!”
cuminte așteptam un pumn plin de dude
culese de mâinile ei obosite

pe ulița noastră odihneau un nuc și-un dud
sub umbra căruia bălan, câinele nostru pletos, lenevea liniștit

dar dudu nu-i
nici nucu
nici câinele
și nici bunica

mai e doar ulița pustie

Advertisements

6 thoughts on “Moș Crăciun al copilăriei mele…

    1. 🙂
      am fost, de cum au venit copii cu părinți la tata la ușă loviți chiar n-am scris și eram și eu vai mama mea că era reciprocă treaba și el mă certa: ce proastă ai fost, trebuia să dai mai tare să nu-ți iei și tu, să aibe motiv să vină la ușă. :)) nu-mi plăceau deloc fetele când eram mică

      1. 😀 moșu nu crede că există copii neascultători, mi-a răspuns cândva, în minte. mi-a zis că toți sunt buni numai că circumstanțele îi fac neascultători. așa că nu uită pe nimeni

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s