intro

La început căutam să joc limbile străine pe arătător. Eram scârbită de traduceri (pe ale mele le consideram alfel, mai cu moț – cumva- ). Nu l-am urât niciodată pe Balzac, ci traducerea de doi lei a Comediei umane cu care m-am delectat pe acoperișul casei, într-o vară.

Acum cinci ore am hotărât să nu mai scriu despre fel și fel de personaje fiindcă omul caută să se regăsească în ceea ce citește. Dacă scriu despre mine, peste douăzeci ani, când aș fi aflat mașinăria timpului, să am data și ora cu cele mai tari clipe, să știu unde să mă întorc. Și chiar dacă nu dau de ea, amintirile sunt de prețuit, doar recitindu-mi rândurile aș retrăi momentele. Măcar atât să rămână din mine.

În prezent sunt ziaristă în Toulouse și e prima oară în ultimii zece ani când revin în satul  în care mi-am petrecut întreaga copilărie. Toate-mi par acum atât de străine, casa noastră din deal învechită și mizeră, sărăcia în care ne-am scăldat, podul în care-mi găseam refugiul… Clipa în care m-am suit în tren și dusă am fost.  Eram pe cât de fericită pe atât de tristă. Am crescut doi frați. Părinții noștri ne-au părăsit la naștere. Ne-au aruncat la poarta bunicilor (din partea mamei). Aveam șase ani când bunicul a făcut infarct și bunica a murit din prea multă durere la câteva săptămâni. Că bună era prima variantă din Luceafăr în care apărea ”un chin s-aveți: de-a nu muri deodată”

Aia iubire adevărată. Când te-a lovit e pentru totdeauna. Motiv pentru care nici nu-mi pierd timpul cu realții care nu duc nicăieri.  De fapt duc. Duc spre nesfârșite despărțiri. Fiecare depărtare fiind o nouă apropiere. Oamenii vin, oamenii pleacă, să nu te plictisești.  În zilele noastre bărbații caută doar organe genitale feminine, după cum zice S. Și când li se ia caută altele și altele. Nu se mai mulțumesc cu ce au. Nu-și mai permit să simtă. E ok, petreci timp cu o persoană, vă holbați la lună, la stele, o mână pe pulpă, un sărut până ți se crapă buza, un gol în stomac…. și atât. Căutăm disperați ceva mai bun, fără să încercăm să devenim mai buni. Și nu ne târâm doar pe noi în drăcia asta, ci și pe cel de lângă drept colac de salvare. Că-n cazul în care nu iese să ai în brațele cui să te întorci.  Cum mai suntem liberi? Fiecare dintre noi supunându-se sieși. Devenind sclavul propriilor plăceri, ai drept scop autodistrugerea. Deși nu e autodistrugere, răul pe care ți-l faci ție cu mâna ta, îl afectează și pe cel de lângă. Totuși am speranță că într-o zi nu mi se va mai întoarce stomacul când trec pe lângă „îndrăgostiți”. N-am să-mi imaginez cruntele lor despărțiri, curele de după, viitorul cu și totuși  fără de. Atât de apropiați și totuși unul la un capăt celălalt la altul. Bunicii mi-au arătat cum trebuie să fie. Că există și nu-i numai în romanele cu care-mi ocup diminețile.

Advertisements

5 thoughts on “intro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s