existență-n inexistență. ce mai e real și ce nu?

În anul întâi la unul dintre seminarii, mai precis la fșu mi-a atras atenția o replică mișto : „blocul minții”. Așa că am dat-o în scris: Nici ieri, nici azi. De fapt, nici eu nu știu când. Obișnuia să se caute, în mine, prin mine, fără de mine. Pe când materia cenușie nu-mi era pusă bine, la păstrat, să nu se mai bucure nimeni de nimicnicia gândurilor mele, bănănăiam pe coridorul etajului 632 al minții mele. Trăgeam din trabucuri ieftine și dezlegam integrame. Mă lăsam aiurea, privind pe ferestrele albicioase piciorușe (când vedeam unele mai răsărite, ba chiar fluieram slab). La etajul 632 întotdeauna mă hrăneam cu literatură de calitate. Pe vremea aia mă fascina Asimov. Mai jos găseai rușii. La ăia mergeam doar iarna, cu vodka în sân, pe care n-o beam că mi-era ficatul în pioneze. O țineam numai și numai de ochii lor. Ai celor care consideram că trăiesc prin mine. Că-mi spun marile secrete ale omenirii. În fine, să revin la cel ce se căuta și nu reușea niciodată să se adune. Îi oprisem ochii albaștri în care vedeam muntele, marea, și tot ce-i nescris, la etajul 45. O bucată de creier nefolositoare o găseai pe tavanul de la 342 apartamentul 5. Inima o feliasem și-mpodobisem camera de zi de la 823. Ce mai candelabru aveam! Cam așa a stat treaba. Zilele trecute mi-a venit să fac curat. Îmi plăcea mocheta cu rămășițele sale. Dar parcă globulele nu se asortau cu pereții. Și au trecut încă doi ani de atunci. Și acum lămurind, ochii lui nu erau ai lui, eram într-un fel de bulă numiă „cu tine fără de tine”. N-am scris niciodată despre el fiindcă n-a existat mai mult decât în imaginația mea. Câtă vreme ieșeam, de mână pe stradă, era și nu era. Nici nu pot pretinde că a fost. Cineva a șters totul. Sau pur și simplu s-a șters singur, din aroganță. S-a uitat. Să te uiți singur undeva și să nu reușești să te regăsești e mare lucru. Am vrut o dată, sau de mai multe ori să ne plimbăm, căutaserăm cazare sinaia. N-am ajuns niciodată. N-am plecat niciodată. Totul s-a întâmplat aici. Tastând. Citind. Scriind. Parcă anii trecură și trecură. Și culmea. Tot eu stau să-i suport inexistența. Măcar acceptând toate astea nu-ți pasă. Cum scriam. Îi feliasem inima. Însă-n clipa în care m-au deranjat rămășițele sale l-am rugat să aspire. Să se aspire, să se respire. Toate printr-un singur por. Să se adulmece. Îi plăcea.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s