mai dă-o încolo

Se întâmplă să se ducă totul naibii. Din egoismul altora și al tău. Că oamenii sunt  așa și pe dincolo, iar într-o singură clipă se răstoarnă toată situația. Dacă într-o secundă ești aici, nu trece mult, de obicei, și ești dincolo. Ultimul om. Și asta nu te face deloc special. Și-ți vine să te dai cu capul de pereți, să înjuri deși habar n-ai cum se face, să așa și nu știu cum. Și nu mai poți nici să plângi. Atunci se duce totul. Și simți că nu mai ai nimic. Ai rămas o bucată de carne și atât. O bucată de carne modelată prost. Vicioasă, care nu știe nici cum se mai simte. Și când se produce, brusc, schimbarea nu mai găsești sens. Și poate sensul nu a existat niciodată. Și poate te întrebi ce dracului cauți în viața ta și cum ai ajuns aici. Și răspunsurile întârzie să apară. Din negru, culmea, se face și mai negru. E o beznă totală, te aștepți la ce-i mai rău și ți se pare că o mai și meriți deși n-ai făcut nimic, tocmai făcând nimic parcă ai făcut totul. Și totul se întâmplă așa de repede și nu mai faci față. Disperi. Și disperarea ta se simte. Parcă răsună din toate boxele pe care nu le-a pus nimeni nicăieri vreodată. Și-ți vine să fugi, să te ascunzi, și n-ai unde. Dar știi că detești tot ce-i negru și gri și urât. Și frumosului n-ai să-i dai o definiție. Habar n-ai ce e frumosul și dacă l-ai întâlnit în viața asta măcar o dată, deși nu crezi în alte vieți. Stai, ca ultimul om, fiind ultimul om, și nici să-ți mai plângi de milă nu-ți mai vine. Uneori, noi, oamenii, gândindu-ne doar la ce ne face pe noi fericiți neglijăm, și nu încercăm nici măcar să înțelegem ce e în mintea celuilalt. La ce bun să ne străduim? Noi și fericirea noastră. Noi suntem bine, am atins demult pragul maturității și ne tratăm pe fiecare în parte în funcție de asta. Fiindcă suntem fericiți și nu pasă.  Dar fericirea e ceva inventat, vă zic. Există inși care n-au știut să definească confortul mai cu moț așa că i-au zis fericire. Nu mai cred că există prostii d-astea. Stau, nu mă vede nimeni, fără să mă ascund că nu am unde și urlu în mine, nici pereții nu mai gem, nici lumea nu se mai uită. E pustiu, un neon obosit, niște flori penale înconjoară pereții și eu pretind că-s mai bine ca niciodată când nu mai știu ce e ăla bine.

Mereu mi-a fost frică de întuneric și de mine. În întuneric rămân eu cu mine. Iar celălalt eu al meu nu țin minte să fi fost prietenos. Știe să ridice tonul, că el nu țipă niciodată, și apoi mă scoate și victimă și agresor, deși 2 în 1 nu mi-a plăcut niciodată.

 

Advertisements

One thought on “mai dă-o încolo

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s