păi ei…care îi includeau și pe restul, restul care n-aveau treabă

(dar de a căror prezență se simțea nevoia în lipsa uneia dintre părți.)

Camera-n care își uitase surâsul nu existase niciodată, după cum v-am obișnuit, fiind o proiecție vagă a camerei lui. A lui, celui mai cel dintre cei, v-am mai spus-o. Care nici el nu știu dacă să fi existase. Fusese o vară călduroasă, pe când se luaseră de mână, ieșiseră în lume, părea că-s pe aceeași lungime de undă, când la un ceas se hotărî că ea nu e cea mai cea dintre cele. Ea era ceva care se dăruia cu totul, care punea pasiune în tot ce făcea, și neglija categoric rațiunea (aia de-i spunea de cele mai multe ori să fugă naibii, să se ascundă în ochi de pământ, să nu îndrăznească să pe aici și pe dincolo cu sentimentele, că astea-s de muieri lovite de soartă). Dar într-o zi, pe atunci încă se mai înțelegeau din priviri, s-au lovit de restul. Nu i-a păsat niciodată de restul. Restul – o adunătură de cărnuri închistate în beton, închise în cutii de chibrituri, care se pierdeau în kilobiți încercând să dea peste alte resturi, totuși ale cuiva  cu care să se potrivească. Restul, care se dovedeau cu mult mai interesanți, care nu aveau aceeași privire pe care o vedea zilnic, restul care erau cumva altfel și îi aduceau fel și fel de împliniri, pe care ea, o proastă oarecare, sau fără a exagera, o nebună, nu le-ar fi înțeles niciodată, ocupată să se termine în mulțimea de simțăminte pe care nu le mai simțise până atunci. Ea și restul. Avea ea să concureze cu mai mulți? Sau cu mai multe? Ce pisici. La ce bun? Îi rămânea doar să se retreagă, să și revină la ea, cea care era nu demult, care nu se gândea la voi, ci la propria persoană, după cum o făceai, n-ar fi vrut să concureze, nu s-ar fi pretat, n-ar fi vrut să nu mai joace rolul de înțelegătoare. I se luase. Dă-le în mă-sa de argumente. Te ștergi cu ele undeva la un moment dat. Mie îmi place să, eu fac, eu propun să. Da, ea n-ar fi îndrăznit să rostească replici de genul, când contractul fusese parțial cam așa : noi să. Că atunci nu era vorba de îngrădirea libertății. A lor. Nu a lui și a ei. Categoric, s-a simțit lăsată pustie. Goală. Nu i-ar fi venit niciodată să creadă că una dintre părți n-ar respecta clauzele. Ea n-avea să zică: eu vreau să. Ci, noi propun să, ar merge? Și n-a mers. Că, pe de altă parte, deși venise cu ideea, voia să și să, și se simțea îngrădit și sufocat și așa mai departe. Cumva nepregătit pentru voi. Iar ea, cuminte, cu chipul proaspăt scăldat în fel și fel de vise care nu se știe dacă vor ajunge vreodată la stadiul realizabil, respectând nu intimitatea ta ci a voastră, a voastră care deveniseră-ți un tot, un ceva pentru care alții și-ar fi dat întregul avut, strâns, poate, într-o viață întreagă, ea, ea a ales să nu mai fie voi, ci să fie ea. A ales, fiindcă fusese deja ales. A ales fix ce mai rămânea. Adică resturi. Dacă ar fi fost să se gândească doar la ea. Ar fi făcut-o exact așa. Când a vrut liberatea voastră, n-ați mai existat, a existat. Dar nici nu pot să vă spun acum, cu certitudine, ce a fost între ei, fiindcă n-am fost de față. Ultima oară când ne-am văzut, își zâmbeau. El de o parte a camerei, subtil, resemnat, știind că deține tot adevărul, ea rânjind fioros, parcă intrând în proces de autodistrugere. Și apoi nu mai știu ce s-a întâmplat.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s