Cam așa:

Se făcea că-i un show de zile mari, care avea să țină publicul din lumea neimaginată încă ceva vreme cu ochii lipiți de televizorul care, de fapt, nu era un televizor, ci un perete pe care mângâiai holograme, cu ochii închiși, cât să nu te rușinezi de rușinea ta.

Mă seca.

Îmi savuram cafeaua amară, iar șnurul de la hanoracul rebranduit părea că geme de plăcere. Ușor, pe furiș, cât să nu se înroșească și mai tare și să-și iasă din mințile de care n-a dat niciodată dovadă, că șnururile, deși șirete, nu pot păcăli în așa hal, chiar dacă pe tine te duce imaginația și îți închipui o poveste și mai și.

Pe perete dansau două roșii a căror emoție se vedea de la o poștă, fiind necoapte, bujorii le dădeau de gol. Și mi se făcu poftă de o salată. Și atunci când îmi vine să-mi fac o salată și-mi cumpăr roșia din piață, o aleg pe aia mai dolofană. E mai simpatică. Îmi ajunge mai mult. Dar nu era o diferență vizibilă între roșiile astea în devenire. Și atunci, se vede o prună să se ia de una dintre roșii. Și ar acuza-o cumva că dacă ar fi să o plătesc, aș da banii pe ea. Dar prună dragă, le-aș lua pe amândouă, fiindcă una nu-mi ajunge. Cum era procesul? Sapi, plantezi, uzi și crește. Și crește după bunul tău plac. Dar dacă sapi, plantezi, uzi și tai, nu mai crește. Sau dai în ea sau o lovești și apoi aștepți să-ți iasă de-o salată. Zău că-mi vine să râd.

Și apoi pruna asta, știind că nu mai e mult și o așteaptă punga din supermarket pe care va scrie : prune uscate 100% românești, de calitate, se fandosea nene și-și dădea aere. Era o prună din alea sofisticate care nu-și acceptă condiția și uită să mai fie umile. Stând cu nasul, că prunele au și nas, pe sus, uită că înainte a fost o floricică drăguță, care a scăpat neculeasă și pusă după urechea cuiva, și apoi a fost îngrijită până s-a râzgâiat, de a ajuns prună.

Și apoi mi se face silă de comentariile celorlalți la adresa prunei și a roșiilor. Oameni buni, roșiile să învețe să se apere, să nu mai fie așa sensibile. Nu acceptă, păi să facă pruna cu ou și cu oțet. Dacă nu știați, prunelor le vine să își verse sâmburele când simt mirosul de vin fermentat. Ce le luăm atât apărerea? Și apoi, pruna, poate nu știa să le ia cu binișorul, poate dintre toți jurații (că mai erau și cireșe și alte fructe care luau parte acolo), i se părea că nu mai sclipește. Ori, fiindcă se văzuse stea, și se terzi că nu mai are lumină, paca paca, făcu ce știu ea mai bine.

Pruna, dragii mei, nu e de condamnat. Roșiile, nu sunt de condamnat. A fost un show care a avut o audiență mare. S-a lăsat cu certuri prin lumea virtuală, vecinele de la bloc au avut și zilele astea subiect de bârfă, la bancă, în timp ce-și ronțăiau semințele pe ale căror coji au uitat să le mai strângă.

Advertisements

One thought on “Cam așa:

  1. Pingback: de la taste, pe scurt | Bianca Dobrescu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s