Ție, ți,

Te-ai întrebat, probabil, de multe ori de ce viața ta e așa cum e. Și poate, în sinea ta, de tot atâtea ori ți-ai găsit răspuns. Au fost momente în care îți venea să faci înconjurul pământului, să te ascunzi într-un gând, să te joci de-a nu mai fi. Până ai început să conjugi verbul existenței. Eu sunt, noi suntem. Nu ți-au mai fost de folos restul, fiindcă voi deveniserăți noi, fiindcă eu devenisem noi, fiindcă tu deveniseși noi.

Și atunci, cum am mai adus ode căzii, fiind locul unde porți cele mai nesemnificative discuții tu cu tine și tot acolo îți apar, pe rând, în minte, toate adevărurile lumii, ai simțit pentru prima oară recunoștința.

Poate că, până la urmă nu printr-un „de ce” ajungi la răspunsuri valoroase. Totuși, un zâmbet bun, un masaj la tălpi, muzică pe măsură și-o carte, uneori par să fie cele mai de preț lucruri pe care le ai. Și totuși, trebuie să conștientizezi că poate-ți lipsesc. Că fiindcă n-ai mai zâmbit de o grămadă de timp, cu chipul scăldat în lacrimi de atâtea nenorociri, zâmbetul tău nu mai aduce a zâmbet. Mai degrabă-ți descoperi gura sărăcăcioasă cu care n-ai mai spus demult cuiva câteva cuvinte proaste, siropoase, care să fi făcut să miște ceva în cinevaul ăla. Poate că, nu ți-ai mai masat demult tălpile fiindcă de fiecare dată aștepți ca altcineva să o facă, fiind un fel de bonus pentru nereușitele tale. Sau poate vederea ți-e șubredă și nu mai ai răbdare cu cărțile. Poate nu ai o cadă și singurul loc în care te retragi de toți e baia comunală, unde dintr-un furtun vuiește apă-n creștetul tău.

Sau poate că nu vorbesc nici despre tine, nici despre mine aici, ci despre noi. Fiindcă de cele mai multe ori uităm să ne apreciem, așteptând cu nerăbdare să fim apreciați de ceilalți. Pentru ce? Ca să ce? Ei bine, de aici ar porni alte răspunsuri care ar da naștere altor întrebări.

Fără valoare, singuri, de o tristețe inimaginabilă. Câteodată așa ne place să ne vedem. Și e atât de ușor să ne plângem de milă. Urât e când ne confruntăm cu ceilalți. Fiindcă atunci când îți povestești ultimele neajunsuri, celălalt abia așteaptă să și le povestească pe ale sale. Zău, că nici de buni ascultători nu mai dai. Și adăugând și asta, viața devine din ce în ce mai neagră, mai tristă. Ah, mi-am amintit cum îl întreba Noica pe Cioran, nu mot a mot, : băi omule, dacă ai scris atât despre cât de urâtă e viața, de ce nu te sinucizi? La care Cioran i-o taie: Îți zic ceva, dar să nu mai zici nimănui, mie îmi place viața mă.

Până la urmă ar trebui să mimăm puțin recunoștința, ca apoi să vină de la sine. Să bem un pahar cu apă. Fiindcă, după ce te simți recunoscător față de tine, autodistrugerea nu-și mai are locul. Și ar trebui cumva să ne tratăm așa cum am vrea să o facă ceilalți. Noi, tu, voi, eu. Cu toții. Cu toții, am face bine să ne respectăm noi pe noi, și apoi apare și între noi-ul.

Niște reguli de bun simț, ale unui joc abia început.

Advertisements

4 thoughts on “Ție, ți,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s