„Pe când erai o operă de artă”…

 

Astăzi a trebuit să vorbesc cu „niște oameni” despre ceva ce vor clădi din altceva, (gen ce nu există încă) și într-o perioadă super scurtă de timp. N-au vrut să comenteze prea mult, cu toate că aveam tot cheful din lume să-i ascult. Probabil ei m-au înțeles la fel de bine cum i-am respectat eu, având opinii diferite și lipsă de timp să ni le expunem. Oricum e doar o paradă. De „ochii lumii”.  Și n-ai ce face, astea-s rolurile pe care trebuie să le jucăm. De fapt, chiar așa ar trebui să ne prezentăm. „Salut, sunt eu, uneori empatizez. Alteori ba.” În astfel de zile îți vine să-ți bagi picioarele. Nu întotdeauna ai starea aia de: nene, acum nu sunt mediocră, acum chiar îmi dau silința. Și cu cât „ți se rupe” mai mult, cu atât mi se pare că-ți ies lucrurile mai bine deși nu apreciezi. Că n-ai vreme să apreciezi, probabil. În orice caz, mi-am început ziua ușor întârziată, fiindcă mi-a sunat telefonul devreme și-a trebuit să fac „interviuri” la telefon. Mi-am ondulat părul și mi-a stat super nasol, așa că mi l-am prins într-o bentiță împrumutată, astfel încât să arăt ca cel mai naiv om de pe lume. Și fără să vreau, mi-a ieșit. Gen, când m-a văzut astăzi S., mi-a spus: „Nici nu pare că ești la al treilea curs de kick boxing :))”. Deși e mare lucru, vezi Doamne. Am o febră musculară de socotesc, în gând, toate înjurăturile pe care le știu. (Nu știu multe și imaginația nu mă ajută la asta). Când am plecat, trecut de șapte, am terminat de citit „Pe când eram o operă de artă”, ( că tot ziceam zilele trecute: cu toate că nu am mai citit din mers, se pare că e ca o mișcare de autoapărare, nu se uită, d-apoi numai cât am citit din centru’ Piteștiului până pe Craiovei timp de patru ani…). Și mi-a venit să zic (cred că am șoptit-o pe stradă, la colț cu Brâncoveanu, fără să vreau): Ce surpriză ai fost pentru mine, domnule Schmitt. Deși o fac rar, am făcut semn la pagina 184, care spune exact ceea ce gândesc în perioada asta: că trebuie să petrecem mai mult timp cu părinții noștri. Așa cum noi suntem cei mai tineri, în momentul de față sunt și ei. Și trebuie să prețuim fiecare clipă. În „Pe când eram o operă de artă”, devenit acum Adam bis, fostul T., după ce a vrut să se sinucidă și a fost salvat de marele artist (cum era de așteptat, nebun), Z. care a vrut să facă o operă de artă, cumva, dintr-o ființă vie, și „l-a mutilat” a avut o mare revelație. Mai întâi, T. și-a înscenat sinuciderea pentru că nu era la fel de frumos ca frații săi (după cum dictează societatea), fiindcă nu simțea că i se acordă suficientă atenție, și astfel a provocat o mare suferință celor dragi, de care nici nu era conștient. „- În ziua în care am aflat că Tazio s-a aruncat în gol de pe o faleză…am fost distruși. Nu vă puteți imagina, domnule, câtă durere, pentru douăzeci de ani de grijă, de teamă și de dragoste duși de râpă..La ce bun? La ce bun atâta îngrijorare la primele scâncete, la primii dințișori, la primele julituri? De ce l-am sprijinit până a învățat să meargă pe bicicletă? De ce am tremurat atunci când nu se întorcea la timp de la școală? De ce ne-am făcut planuri pentru el? În zadar. Ba încă și mai grav. Durerea se învecinează cu sentimentul de vinovăție. Ce-am făcut? Ce mai trebuia să facem și n-am făcut? Cum să ne mai putem privi în oglindă când vedem părinții unui băiat care s-a sinucis?”. Și răspunsul său, la care te așteptai: „îmi venea să ies din ascunzătoare, să-i strig tatăului meu că din egoism și prostie îmi dorisem să mor, nu pentru că ar fi fost ei niște părinți răi”. Pe când eram operă de artă spune povestea oricui vrea să iasă din anonimat, să fie mai mult decât este, să fie pe placul tuturor, în văăzul tuturor, fără să ia aminte la consecințe. Fără să realizeze că nu societatea trebuie să-ți aprobe modul în care gândești, scrii, citești, dansezi, șamd. E o carte de care ai nevoie mai ales când ți-e dor să-ți amintești câte greșeli poți face, cum le poți remedia ori ba și câte planuri merită să-ți mai faci de aici mai departe.

*** „Ce e de neînlocuit în mine? Asta. Gândurile mele. Frământările mele. Afecțiunea mea. Iubirile mele. În tinerețe, când mi-am dorit ca frumusețea să-și aibă sălaș în mine, am fost nefericit. Acum, știu și accept că ea este peste tot în jurul meu.”

*** „Aparenţele nu sunt decât ceea ce sunt. Plate. Mute. Nu trebuie să se exprime pe ele însele. Aparenţele nu exprimă nimic altceva, le aparţin celorlalţi, care nu le suportă decât cu preţul ăsta.”

*** „E o victimă a vremurilor noastre. Sau mai degrabă a discursului vremurilor noastre despre ele însele. Ni se spune că aparenţa este importantă, ni se propune să cumpărăm bunuri şi servicii care ne schimbă sau ne îmbunătăţesc aparenţa – haine, regimuri de slăbit, coafuri, accesorii, maşini, produse de înfrumuseţare, medicamente, produse pentru menţinerea tinereţii, călătorii pe litoral, operaţii estetice.”

17857679_1493641173989041_637812199_n.jpg

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s