about m.

Aș putea să reascult de sute de ori Piano Man a lui Billy Joel, fără să mă satur. „Can you play me a memory/I’m not sure how it goes/ but it’s sad and it’s sweet and I knew it complete”. O piesă care se joacă cu amintirile și simțămintele mele.

M-ai învățat ABC-ul. Să-mi fac „culcuș” în copaci, să mușc cu poftă din mere. Când mi-ai adus măcriș și pătrunjel, mi-ai stârnit interesul pentru lume. Mărul galben din fundul grădinii, fragii și zmeurii, căpșunii și cierșii, murii și vișinii, pe toți i-am descoperit prin glasul și ochii tăi. Gândacii de Colorado de pe frunzele cartofilor din Cornet, ciupercile pădurilor, prunii din Turcina, broaștele din băltoci și toate troițele în care așteptam să treacă ploaia. Parcă fac, acum, parte din copilăria altcuiva.

Îmi amintesc când am mers la prima nuntă din viața mea și Izabela a Nuței mi s-a părut că e o zână, de-adevăratelea.

Tot tu m-ai învățat să scriu și să citesc. Să plâng cu Colț Alb la piept, să adorm, ușor, pe Fram, ursul polar. Să ascult liniștea, s-o fac creativă și, să-mi placă toate culorile. Mi-ai arătat că nu trebuie să-mi fie frică de singurătate, ci, mai degrabă, s-o privesc ca pe un prieten drag.

Știai toate poveștile din lume, pe de rost, și, dintre toate, m-ai fermecat cu Soacra cu trei nurori, Fata babei și fata moșului, Sarea în Bucate și Prâslea cel voinic și merele de aur. Iar eu, de fiecare data mă imaginam personajul principal, care se alegea cu cel mai bun destin.

Mușețel, sunătoare, izmă, coada șoricelului, lumânărică, pătlagină. Plantele astea fac bine și la suflet. Pe toate le știu de la tine.

M-ai învățat tristețe și bucurie. Pe rând și în altă ordine. Voioșia cu care ne coceai plăcintele cu mere, țuica fiartă cu care-ți serveai musafirii, și-n care, pe furiș, înmuiam covrigul. De toate mi-e dor.

Când urmau pomenile la noi, se adunau oamenii și, în fundul curții se instalau becuri, că noaptea se zvonea lungă. Pentru noi, cei mici, era prilej de bucurie, stăteam treji mai mult timp. Acum, că scriu despre asta, parcă simt mirosul ăla de varză călită din an în an. După ce-ai plecat, n-am mai mers la pomeni, nu mi s-a mai părut bună coliva și am ocolit cât am putut locurile care n-au sens fără tine.

Atunci, nu am plâns deloc. Ci mult timp, după. Și-ntr-un final am încetat din nou, când mi-am dat seama că tu continui să exiști prin proprie absență. Mi te amintesc pe din afară, râzând, plângând, citind, croșetând. Aveai puteri magice. Prin viu grai transformai fiecare expresie din teancul de fotografii alb-negru în destinele unor oameni pe care, îmi dădeai impresia, că-I știu de dinainte să mă nasc. „Și ăsta cine e, mamaie? Și ce făcea? Și de ce nu a ales altceva? Și cum l-ai cunoscut? De ce?”, tot repetam. Credeam că e cel mai cumplit lucru, ca unul dintre bunicii cu care ai crescut să se ducă. Atunci, când ajungi și la ultimul, o parte din trecut dispare, o generație e deja digerată de timp. Dar lucrurile merg mai departe și am învățat că nu trebuie să ne temem. Că toți oamenii pe care i-am cunoscut și pe care i-am iubit au existat, pe măsură ce ne amintim de ei.

yeah, me

„Cum să fii fericit pe internet”. „Cum să fii fericit în viața reală”. „Cum să fii tu”. Mi-am încercat de multe ori norocul pe Google, e drept. În căști? Back to me de la The All American Reject. O piesă pe care-o ascult din liceu și iau decizia zilei. Să revăd How I Met Your Mother sau Friends? La Friends m-am uitat deja de trei ori. Ok, HIMYM să fie. Și, mă confund, ca acum șapte ani, cu Alyson Hannigan. Nu mă pot abține. În poală? Am un pisoi. Pare cel mai fericit din lume, mai ales când îmi roade inelarul. Parcă i-am schimbat viața, zău. Are trei luni și un GPS în suflet. Se proptește de mine oriunde m-aș așeza în camera asta de nici 28 mp.

/merg să fac un duș. Aici port cele mai sincere discuții cu mine. Sub jetul ăsta de apă ba fierbinte, ba rece, niciodată moderat. Ca în blocul ăla unde vecinii nu se gândesc decât la propriile persoane. Și-mi vorbesc, ca unui prieten cu care stai la o bere după 3 ani de când nu v-ați mai dat semne, despre stări și cărți și orice mi-a mai atras atenția în ultima vreme. Îmi zâmbesc larg, că nu mă vede nimeni. Și, oricum, toți  oamenii pe care i-am cunoscut în utlimul timp, clar au probleme.

All my favorite people are broken
Believe me
My heart should know

Îmi cântă în minte.

Some prayers are better left unspoken
I just wanna hold you
And let the rest go

Mă trezesc că adaug. Băi, în mare parte știu numai oameni triști care-și imaginează că fericirea e ceva nemaipomenit la care ajungi „cu chiu cu vai”. Chiar și-ar putea face propriu’ grup, unde ar avea tricouri sau bandane la fel. Sau maiouri. Maiourile sunt super faine vara. Toată lumea mi se pare că arată bine în maiou. Poate voi adera și eu vreodată la grupul oamenilor care nu se lasă-n pace, care au ceva cu ei, „din reflex”. Penibil. Sau poate nu. Dau un search pe google. How to be happy. Americanii sigur au găsit adevărul. Pe naiba.  FERICIREA. E o stare care apare deja consumată?

Cu multă vreme în urmă anxietatea, depresia, fobiile îmi erau cei mai buni prieteni. Făceau parte din mine. Uneori simultan, alteori pe rând. Și, odată cu timpul, am ratat nenumărate chestii. E foarte nasol să fii anxios. Și destul de la modă. Te temi de orice rahat și nici măcar nu poți explica celor din jurul tău ce se întâmplă cu tine fiindcă știi cât de irațional ești și ei oricum subestimează toate stările astea. Înghiți în sec, mai eviți câțiva oameni și oricum, îți zici, ca să te alini, că mulți par super reduși și că nu ai ce le explica, fiindcă oricum nu vor înțelge. Nu-ți bați capul. În orice caz, adevărul e că n-am ratat cine știe ce petreceri sau ieșiri, de-a lungul timpului, dar m-am autosabotat și nu m-am lăsat să fiu fericită, deși poate ar fi trebuit de atâtea ori. Uneori o mai fac. În fine, secretul? Trebuie doar să îmi las liniștea să fie creativă, din când în când.

Oltremare

Clayderman și apoi Oltremare de la Einaudi. Cel din urmă e o descoperire mai nouă. În tot timpul ăsta, cu căștile pe urechi, încerc să adorm. Nu iese. Mă holbez la perete și fac inventarul. Faza e că, odată ce ajungi la 25 ani, tragi câteva guri de aer în piept și-ncepi să realizezi cât de mult s-au schimbat lucrurile. Și nu, nu te amuză prea tare. Mai întâi, metabolismul încetinește și, îți amintești ciocolata aia pe care ai înfulecat-o mai devreme? Ei, așteaptă câteva ore.

Apoi, prieteniile. E mișto să stai la discuții pe terenul de baschet în timp ce dai la coș cu oamenii cu care, practic, ai crescut. Ieșisem zilele trecute cu D. De când nu mai împărțim aceeași camera, ne vedem din ce în ce mai rar. Și, da, de multe ori mi-e dor de toate cumpărăturile alea nenorocite pe care le făceam cu buget redus, de serile în care învățam tango-n Panduri, cu vin de țară și toate discuțiile noastre ba într-o franceză stricată, ba într-o engleză cu ușor accent ruso-nuștiudecare. De măștile cu ciocolată topită la microunde pe față sau de bătăile cu perne pe coridor. În fine. Ei, nu știu dacă îi e dor. Oricum, amândouă ne-am schimbat, cum era firesc.

Da, după ce ieși de pe băncile facultății îți vine mai greu să-ți faci prieteni. Rămâi cu cei vechi. Îți amintești de tipa pe care ai oprit-o în drumul tău spre lansarea de carte a unui poet român, s-o întrebi cum ajungi, și cum te-a luat de mână și a stat cu tine până s-a terminat „bâlciul”? Ți-a spus de proza lui Cezar Petrescu, ți-a arătat o poezie, ți-a adus mâncare la cămin, ți-a devenit umăr pe care să plângi, mai încolo. Dar aveai 20 de ani și-ți „permiteai” să oprești străini pe stradă cu care să fii super prietenoasă. Clar, oamenii pe care i-ai întâlnit la 20, vor fi aceia care-ți vor rămâne alături pentru totdeauna. Și, nu neapărat cei pe care i-ai cunoscut în facultate. Dintre ei, mare parte dispar repede, ca și cum n-au fost niciodată. De aici, am păstrat legătura cu fix 7 persoane. Cu două discut aproape zilnic. Odată ce-a trecut timpul, însă, realizezi că pe plan social începi să fii din ce în ce mai selectiv. Fiindcă nu mai ai timp să cunoști oameni, să-ți povestești vieți trăite ori ba… și apoi, majoritatea celor de vârsta ta deja s-au așezat la casele lor sau au copii. Și da, habar n-ai cum să te comporți cu ei.

În fine, timpul trece. Acum, uitându-te prin amintiri, parcă ar fi ale altcuiva. Toate deciziile imbecile pe care le-ai luat vreodată sunt așa departe de tine. Nopțile alea pierdute cu alcool și tutun prost, muzica nebună, toate vorbele nespuse cu gust de vin fiert și scorțișoară…Le-ai trăit? Le-ai visat? Sau …poate, le-ai imaginat?

Știu o tipă care are șifonierul plin de sticle și pahare. E colecționară înrăită. Fiecare pahar spune povestea unui moment super fain din viața ei, alături de omul pe care-l iubește de când era un țânc. Ele stau drept mărturii. Așa cum stau și biletele mele la operă, teatru, film sau cele de autobuz, tren ori avion. Dar cât la sută e real? Cât la sută am trăit din toate astea? Cât de mult eu sunt eu?

La 16 ani, un domn foarte citit și foarte bătrân mi-a pus o întrebare, la care încă nu i-am răspuns. „Cine ești, tu, omule?”

r e p e d e

Voiam să-mi „înșir” gândurile pe-o piesă de la The Shins. M-am răzgândit. Mi-am băgat ceva Mozart, să mă astâmpăr. Aș fi ascultat nocturnele lui Chopin, dar în ultima vreme m-am transformat într-un om super sensibil. Penibil. Știi oamenii ăia care-și pun Visine în ochi, să îi mențină umezi? Eh, la mine nu mai e cazul. Doar ce am revăzut Eternal Sunshine of the Spotless Mind și nu mai am niciun dubiu acum. Băi nene, eram o insensibilă. Sau așa-mi plăcea „să mă fălesc”. Mă prezentam tuturor: Salut, sunt Bianca, ascult metal și nu plâng la filme. Glumesc.

Când eram mică am dat la un moment dat peste o tipă foarte mișto, care avea să-mi dea, poate, cel mai bun sfat pe care nu am reușit să-l pun vreodată în practică. Era toamnă, țin minte și acum, un vânt puternic mă ridica pe sus, cu tot cu fusta mea-n carouri care-mi acoperea genunchii și-mi tot repetam în minte cuvintele astea: băi, să nu te grăbești. Pe fugă, spre stația de autobuz, cu ghiozdanul în spate. Să nu te grăbești. În ploaie, leoarcă, sărind în băltoci, să nu te grăbești.

Și abia acum am înțeles. Acum, când am realizat că oamenilor, din când în când le este frică și de succes și de rateuri, dar și de propriul noroc. Și atunci, nu rămâne decât prudența. Încetinești puțin, înveți pentru a nu știu câta oară ABC-ul, te bucuri mai mult de tot ceea ce te înconjoară, și, prinzi răsăritul. Știi ce mișto se vede răsăritul după ce o noapte întreagă ai citit Murakami? Sau Gogol sau Amelie Nothomb? Cu Ana Nalick pe fundal, musai (yup, am creat o nouă obsesie :P).

Haide, ia o pauză. Încetinește. Răzgândește-te de câte ori vrei tu. Dă rateuri, învață din greșeli. (Sau nu învăța nimic, dar mai bine învață. ) Nu te lăsa. Încearcă de sute de ori și nu te lăsa. Grăbește-te și apoi pauză. Și …grăbește-te iar, dar mai încolo. 

 

I thought I was special…

„ I am a god
of drawers left open.

It is easy to catch me in the act
of searching-
my keys
my self.
Careful.
Don’t sit there.
You might know over the pile of
confidence I took all day to stack.
I promise to tidy up before company arrives,
wouldn’t want my socks and daydreams all over the carpet
Sure, I know where most things are but
give me enough time and I can lose anything.

I have had enough practice
at sliding things under the bed when no one is watching.
And I know
you are always in the last place I look.” – And Found, by Sarah Kay