Leapșă cu și despre cărți

Pentru ceea ce urmează să citești, dă vina pe Ramona. ( asta în cazul în care și ție îți place să găsești „țapi ispășitori”, cum se zice-n popor). Demult, într-o publicație foarte simpatică scriam că mi-e frică de stagnare și că nu trece o zi fără să citesc ceva. Încă nu trece. Doar că pe atunci mă pierdeam printre cărți și aveam suficient timp liber. Acum, timpul dedicat „beletristicii” s-a cam împuținat. Nu mă plâng, mă descurc. Doar că sunt nițel mai selectivă și probabil mai „dură” cu scriiturile. Dar să cotrobăim prin amintiri, apoi un scurt exercițiu de imaginație și să vedem ce răspunsuri dăm.

1. Care-ar fi un personaj pe care nu-l poți uita?

Pe Heathcliff din La răscruce de vânturi. Am sperat cu fiecare literă la un sfârșit mai „blând” pentru el și Catherine.

2. Ai primit vreodată un spoiler la o carte pe care voiai să o citești de mult? Care și ce impact a avut asupra ta?

Măi, nu țin minte să fi primit.

3. Care-ar fi o carte lăudată care pe tine nu te-a impresionat?

Spovedania lui Tolstoi.

4. Ce fel de absurd preferi, Kafka sau Beckett?

Clar, Kafka.

5. Care-i ultima carte pe care ai citit-o?

Milarepa de Eric-Emmanuel Schmitt.

6. Ce crezi despre Haruki Murakami?

Nu am suficient Murakami la bord, încât să am o părere formată. I-am citit un singur roman, abia. Și nu m-am hotărât dacă-mi place.

7. Un autor japonez în afară de Murakami care-ți place?

Băi! Încă n-am aprofundat literatura japoneză așa cum trebuie, cu toate că sunt destul de interesată de cultura lor.

8. Preferi filmul, deși ai citit și cartea…

Nu neapărat. De cele mai multe ori prefer cartea.

9. Un autor care te sperie?

Depinde. În ce sens mă sperie? Neil Gaiman. E minunat. De speriat! ^_^

10. Numește un filosof -nu neapărat preferat, ci care spune CEVA ce consideri fie enervant, fie fabulos.

Îmi place Kierkegaard.

11. Un autor care te enervează?

În ce sens mă enervează? Că are un potențial fantastic și nu mă prinde una din cărțile scrise? Mathias Malzieu. Mi s-a părut genial în Mecanica inimii. Dar în „cel mai mic sărut pomenit vreodată” m-a scos din sărite.

12. Zi-mi o carte care are de-a face cu erotismul (atenție, nu sexualitate)

Not my type. Nu-mi vine niciuna în minte.

(Dacă vrei să preiei leapșa și să-i mai inventezi puncte, be my guest. Până atunci, săptămână frumoasă! Și nu rata articolul pe care l-am scris pe celălalt blog, http://www.aicisescrie.ro, în care povestesc cum am fost, pe repede înainte prin munții Bucegi. E despre cât e de ok să încetinești, din când în când. Nu-ți strică ritmul. -&Poze cu mine included :)) )

 

Advertisements

bebadfirst

Port discuții interminabile despre Carl Sagan și stele, timp în care-mi imaginez propria stație spațială din cutii de pizza și pornesc în explorarea sistemului solar. Dau peste viață extraterestră, mă lupt cu lasere ultimul răcnet făcute din te miri ce și-ți explic cum, în bucătăria noastră îngustă, e un întreg univers neexplorat încă.

Deschid o sticlă de vin sec, rose, și-mi repet cât de „sănătos” e să murdăresc toate vasele pentru a ne face o ciorbă din rădăcinoase. O vom servi apoi cu o salată de sfeclă roșie și ciuperci pe grill, tu o să aduci hreanul și o să vorbim despre comete sau găuri negre. Și apoi o să-mi miros degetele. Păstârnac, țelină, pătrunjel. Ar trebui să-mi creeze cineva parfumul ăsta și să-l amestece cu mentă și lămâie.

Ori de câte ori te întorci de la muncă, găsești casa întoarsă pe dos. Eu? Aștept cuminte să-mi spui cum l-ai urmărit, printre picături, pe Neil deGrasse Tyson, pentru ca apoi să-ți citesc cu voce tare câteva capitole din ultima carte pe care mi-am cumpărat-o. Pe fundal îl avem pe Bowie cu Life on Mars. Și e al naibii de bine.

Înainte, nu scoteam ce-i mai bun unul din celălalt. Ne lipsea ceva, sau poate, și mai bine, clișeic, cineva. Eu eram la un capăt de lume și continuam să mă autosabotez pe orice plan, iar tu, la un altul. Citeam mult, scriam prost și beam suficient. Dar vorbim de adolescență, e plină de teribiliști care se joacă de-a fericirea. Toate viciile astea te țin ocupat și te învață sociabil. Bine că scapi repede.

Povesteam cu o prietenă recent, că nu ne-am cunoscut tocmai în perioadele noastre de glorie. Pe atunci, eu – preocupată cu stagnări, ea-n explorări. Noroc „că peste ani”. Însă dacă n-aș fi venit la pachet cu sutele de decizii proaste, cu vise neaduse la stadiu realizabil și fără o idee prea clară asupra viitorului, lucrurile ar fi stat diferit. (Uneori, mă tem să fi stat altfel.)

Totuși, dacă s-ar fi inventat vreo mașinărie a timpului și aș avea cum să revin la mine la, să zicem, 16 ani, m-aș certa un pic. Mi-aș reproșa că sunt cam egoistă, ușor sălbatică și mi-aș recomanda să nu fug de oamenii care țin la mine. Eventual, să am, poate, mai multă încredere în propria persoană, să mulțumesc mai mult, pentru că nu ni se cuvinte totul, să iert mai repede și să nu mă apuc de Comedia Umană, pentru că nu e stilul meu, oricât ai judeca. ”Ah, și draga mea… Îți amintești toate scenariile alea pe care ți le făceai și în care ajungeai să crezi privind absolut orice acțiune (a oricui) și care nu s-a petrecut niciodată? Te jucai cam mult cu tine. Mintea ta se juca.”

Dacă nu Skins (UK), atunci Shameless e unul dintre serialele mele preferate. Și nu pentru că mi s-a luat de Gossip Girls, adică de producțiile alea în care povestea se învârte în jurul unor personaje super bogate. Empatizez foarte bine cu Serena și Blair, dar și cu Fiona și Lip Gallagher. Și să fim serioși, chiar o să le găsim trăsături comune, dacă am vrea să facem asta. Serialul ăsta vine ca un duș rece într-o zi caniculară. Îți amintește că nu trebuie să iei totul de-a gata. Că nu există egalitate, iar dovada e evidentă: unii se nasc în familii înstărite, alții nu au șansa asta. Iar cei din urmă vor munci înzecit, față de ceilalți, să ajungă acolo unde și-au propus.

Cu toate că în Shameless personajele sunt pline de defecte, ele te învață să fii loial, să speri și să spui de cele mai multe ori adevărul. Și, poate că cel mai important lucru e că te vei surprinde gândind că „nu există omul rău și omul bun”, ci important este de partea cui privești situația. (Implicit, cunoști cauza. ) Oricum, viața? E despre învățări, călătorii, acceptări și descoperiri.

 

Bedtime stories

The sailors say “Brandy, you’re a fine girl” (you’re a fine girl)/ “What a good wife you would be” (such a fine girl)/”Yeah your eyes could steal a sailor from the sea”/ (dooda-dit-dooda), (dit-dooda-dit-dooda-dit). Da, trupă mișto, cu trecut, Looking glass, pe fundal. Mă îndrept spre casă, după două luni. E vineri seară și vecina mamei îmi „reproșează” că nu m-a mai văzut de-o viață. Nu, nu-mi frământă obrajii, și nu-mi spune „țucu-te mâncu-te, ce mare te-ai făcut”, cum ar fi făcut în urmă cu câțiva ani. Mă întreabă acum detalii care îi vor zgudui lumea, dacă sunt îndrăgostită, am o relație? Muncesc? Cu ce mă ocup? Și, poate, mai important decât toate…sunt f e r i c i t ă? Îți dai seama că nici eu, nici tu nu știm cum să răspundem la așa ceva. Zâmbim din politețe, ne dăm ochii peste cap când ni se pare că cineva sare calul, dar… din That ’70s Show am reținut replica asta: „Atunci când vrei să pară că acorzi atenție celor din jur, repetă  ultima propoziție pe care a rostit-o respectivul”. Aș putea să revăd serialul ăsta de sute de ori. Pariez că acum stai și te întrebi când te-am îngânat ultima oară.

Alcătuim puzzleuri. Unim piese cu piese, arunc un zâmbet tâmp, cât să nu te prinzi că nu-mi face plăcere conversația, că am ajuns în punctul în care nu mai avem ce să să ne spunem și că momentan, îmi găsesc refugiul în alte părți. Te întreb câte grade sunt mâine, doar pentru că mi-ai repetat acum o oră cum ai auzit tu la o emisiune british că oamenii deștepți vorbesc despre vreme. Englezii ăștia mereu au dreptate.

O doamnă frumoasă și destul de în vârstă, care stă la a doua scară, îmi spune să nu mă grăbesc cu măritișul. Și, ÎN SPECIAL, să nu care cumva să fac copii. Am doar 20 și ceva de ani, ce pisici. „E o greșeală”, ține să repete. Acum? Da, mă întreb doar dacă ea a făcut copiii ăia la 20+ și, pe bune, am o urmă de regret pentru ei. Cum ar fi, să-i cunosc și să îi întreb: știți că mama voastră sfătuiește pe cine prinde să nu procreeze la vârsta la care a făcut-o ea? Și apoi, realizez brusc că mama m-a „conceput” la 24. Evident, îmi vine să o întreb: băi nene, sunt o greșeală? ( N-ar recunoaște niciodată, nici n-are rost :)) ) Cât despre mine? Uite acuș trec de vârsta ei și n-am dat încă destule rateuri.  Și nu, nici nu mă grăbesc.

about m.

Aș putea să reascult de sute de ori Piano Man a lui Billy Joel, fără să mă satur. „Can you play me a memory/I’m not sure how it goes/ but it’s sad and it’s sweet and I knew it complete”. O piesă care se joacă cu amintirile și simțămintele mele.

M-ai învățat ABC-ul. Să-mi fac „culcuș” în copaci, să mușc cu poftă din mere. Când mi-ai adus măcriș și pătrunjel, mi-ai stârnit interesul pentru lume. Mărul galben din fundul grădinii, fragii și zmeurii, căpșunii și cierșii, murii și vișinii, pe toți i-am descoperit prin glasul și ochii tăi. Gândacii de Colorado de pe frunzele cartofilor din Cornet, ciupercile pădurilor, prunii din Turcina, broaștele din băltoci și toate troițele în care așteptam să treacă ploaia. Parcă fac, acum, parte din copilăria altcuiva.

Îmi amintesc când am mers la prima nuntă din viața mea și Izabela a Nuței mi s-a părut că e o zână, de-adevăratelea.

Tot tu m-ai învățat să scriu și să citesc. Să plâng cu Colț Alb la piept, să adorm, ușor, pe Fram, ursul polar. Să ascult liniștea, s-o fac creativă și, să-mi placă toate culorile. Mi-ai arătat că nu trebuie să-mi fie frică de singurătate, ci, mai degrabă, s-o privesc ca pe un prieten drag.

Știai toate poveștile din lume, pe de rost, și, dintre toate, m-ai fermecat cu Soacra cu trei nurori, Fata babei și fata moșului, Sarea în Bucate și Prâslea cel voinic și merele de aur. Iar eu, de fiecare data mă imaginam personajul principal, care se alegea cu cel mai bun destin.

Mușețel, sunătoare, izmă, coada șoricelului, lumânărică, pătlagină. Plantele astea fac bine și la suflet. Pe toate le știu de la tine.

M-ai învățat tristețe și bucurie. Pe rând și în altă ordine. Voioșia cu care ne coceai plăcintele cu mere, țuica fiartă cu care-ți serveai musafirii, și-n care, pe furiș, înmuiam covrigul. De toate mi-e dor.

Când urmau pomenile la noi, se adunau oamenii și, în fundul curții se instalau becuri, că noaptea se zvonea lungă. Pentru noi, cei mici, era prilej de bucurie, stăteam treji mai mult timp. Acum, că scriu despre asta, parcă simt mirosul ăla de varză călită din an în an. După ce-ai plecat, n-am mai mers la pomeni, nu mi s-a mai părut bună coliva și am ocolit cât am putut locurile care n-au sens fără tine.

Atunci, nu am plâns deloc. Ci mult timp, după. Și-ntr-un final am încetat din nou, când mi-am dat seama că tu continui să exiști prin proprie absență. Mi te amintesc pe din afară, râzând, plângând, citind, croșetând. Aveai puteri magice. Prin viu grai transformai fiecare expresie din teancul de fotografii alb-negru în destinele unor oameni pe care, îmi dădeai impresia, că-I știu de dinainte să mă nasc. „Și ăsta cine e, mamaie? Și ce făcea? Și de ce nu a ales altceva? Și cum l-ai cunoscut? De ce?”, tot repetam. Credeam că e cel mai cumplit lucru, ca unul dintre bunicii cu care ai crescut să se ducă. Atunci, când ajungi și la ultimul, o parte din trecut dispare, o generație e deja digerată de timp. Dar lucrurile merg mai departe și am învățat că nu trebuie să ne temem. Că toți oamenii pe care i-am cunoscut și pe care i-am iubit au existat, pe măsură ce ne amintim de ei.

yeah, me

„Cum să fii fericit pe internet”. „Cum să fii fericit în viața reală”. „Cum să fii tu”. Mi-am încercat de multe ori norocul pe Google, e drept. În căști? Back to me de la The All American Reject. O piesă pe care-o ascult din liceu și iau decizia zilei. Să revăd How I Met Your Mother sau Friends? La Friends m-am uitat deja de trei ori. Ok, HIMYM să fie. Și, mă confund, ca acum șapte ani, cu Alyson Hannigan. Nu mă pot abține. În poală? Am un pisoi. Pare cel mai fericit din lume, mai ales când îmi roade inelarul. Parcă i-am schimbat viața, zău. Are trei luni și un GPS în suflet. Se proptește de mine oriunde m-aș așeza în camera asta de nici 28 mp.

/merg să fac un duș. Aici port cele mai sincere discuții cu mine. Sub jetul ăsta de apă ba fierbinte, ba rece, niciodată moderat. Ca în blocul ăla unde vecinii nu se gândesc decât la propriile persoane. Și-mi vorbesc, ca unui prieten cu care stai la o bere după 3 ani de când nu v-ați mai dat semne, despre stări și cărți și orice mi-a mai atras atenția în ultima vreme. Îmi zâmbesc larg, că nu mă vede nimeni. Și, oricum, toți  oamenii pe care i-am cunoscut în utlimul timp, clar au probleme.

All my favorite people are broken
Believe me
My heart should know

Îmi cântă în minte.

Some prayers are better left unspoken
I just wanna hold you
And let the rest go

Mă trezesc că adaug. Băi, în mare parte știu numai oameni triști care-și imaginează că fericirea e ceva nemaipomenit la care ajungi „cu chiu cu vai”. Chiar și-ar putea face propriu’ grup, unde ar avea tricouri sau bandane la fel. Sau maiouri. Maiourile sunt super faine vara. Toată lumea mi se pare că arată bine în maiou. Poate voi adera și eu vreodată la grupul oamenilor care nu se lasă-n pace, care au ceva cu ei, „din reflex”. Penibil. Sau poate nu. Dau un search pe google. How to be happy. Americanii sigur au găsit adevărul. Pe naiba.  FERICIREA. E o stare care apare deja consumată?

Cu multă vreme în urmă anxietatea, depresia, fobiile îmi erau cei mai buni prieteni. Făceau parte din mine. Uneori simultan, alteori pe rând. Și, odată cu timpul, am ratat nenumărate chestii. E foarte nasol să fii anxios. Și destul de la modă. Te temi de orice rahat și nici măcar nu poți explica celor din jurul tău ce se întâmplă cu tine fiindcă știi cât de irațional ești și ei oricum subestimează toate stările astea. Înghiți în sec, mai eviți câțiva oameni și oricum, îți zici, ca să te alini, că mulți par super reduși și că nu ai ce le explica, fiindcă oricum nu vor înțelge. Nu-ți bați capul. În orice caz, adevărul e că n-am ratat cine știe ce petreceri sau ieșiri, de-a lungul timpului, dar m-am autosabotat și nu m-am lăsat să fiu fericită, deși poate ar fi trebuit de atâtea ori. Uneori o mai fac. În fine, secretul? Trebuie doar să îmi las liniștea să fie creativă, din când în când.

Oltremare

Clayderman și apoi Oltremare de la Einaudi. Cel din urmă e o descoperire mai nouă. În tot timpul ăsta, cu căștile pe urechi, încerc să adorm. Nu iese. Mă holbez la perete și fac inventarul. Faza e că, odată ce ajungi la 25 ani, tragi câteva guri de aer în piept și-ncepi să realizezi cât de mult s-au schimbat lucrurile. Și nu, nu te amuză prea tare. Mai întâi, metabolismul încetinește și, îți amintești ciocolata aia pe care ai înfulecat-o mai devreme? Ei, așteaptă câteva ore.

Apoi, prieteniile. E mișto să stai la discuții pe terenul de baschet în timp ce dai la coș cu oamenii cu care, practic, ai crescut. Ieșisem zilele trecute cu D. De când nu mai împărțim aceeași camera, ne vedem din ce în ce mai rar. Și, da, de multe ori mi-e dor de toate cumpărăturile alea nenorocite pe care le făceam cu buget redus, de serile în care învățam tango-n Panduri, cu vin de țară și toate discuțiile noastre ba într-o franceză stricată, ba într-o engleză cu ușor accent ruso-nuștiudecare. De măștile cu ciocolată topită la microunde pe față sau de bătăile cu perne pe coridor. În fine. Ei, nu știu dacă îi e dor. Oricum, amândouă ne-am schimbat, cum era firesc.

Da, după ce ieși de pe băncile facultății îți vine mai greu să-ți faci prieteni. Rămâi cu cei vechi. Îți amintești de tipa pe care ai oprit-o în drumul tău spre lansarea de carte a unui poet român, s-o întrebi cum ajungi, și cum te-a luat de mână și a stat cu tine până s-a terminat „bâlciul”? Ți-a spus de proza lui Cezar Petrescu, ți-a arătat o poezie, ți-a adus mâncare la cămin, ți-a devenit umăr pe care să plângi, mai încolo. Dar aveai 20 de ani și-ți „permiteai” să oprești străini pe stradă cu care să fii super prietenoasă. Clar, oamenii pe care i-ai întâlnit la 20, vor fi aceia care-ți vor rămâne alături pentru totdeauna. Și, nu neapărat cei pe care i-ai cunoscut în facultate. Dintre ei, mare parte dispar repede, ca și cum n-au fost niciodată. De aici, am păstrat legătura cu fix 7 persoane. Cu două discut aproape zilnic. Odată ce-a trecut timpul, însă, realizezi că pe plan social începi să fii din ce în ce mai selectiv. Fiindcă nu mai ai timp să cunoști oameni, să-ți povestești vieți trăite ori ba… și apoi, majoritatea celor de vârsta ta deja s-au așezat la casele lor sau au copii. Și da, habar n-ai cum să te comporți cu ei.

În fine, timpul trece. Acum, uitându-te prin amintiri, parcă ar fi ale altcuiva. Toate deciziile imbecile pe care le-ai luat vreodată sunt așa departe de tine. Nopțile alea pierdute cu alcool și tutun prost, muzica nebună, toate vorbele nespuse cu gust de vin fiert și scorțișoară…Le-ai trăit? Le-ai visat? Sau …poate, le-ai imaginat?

Știu o tipă care are șifonierul plin de sticle și pahare. E colecționară înrăită. Fiecare pahar spune povestea unui moment super fain din viața ei, alături de omul pe care-l iubește de când era un țânc. Ele stau drept mărturii. Așa cum stau și biletele mele la operă, teatru, film sau cele de autobuz, tren ori avion. Dar cât la sută e real? Cât la sută am trăit din toate astea? Cât de mult eu sunt eu?

La 16 ani, un domn foarte citit și foarte bătrân mi-a pus o întrebare, la care încă nu i-am răspuns. „Cine ești, tu, omule?”