Oltremare

Clayderman și apoi Oltremare de la Einaudi. Cel din urmă e o descoperire mai nouă. În tot timpul ăsta, cu căștile pe urechi, încerc să adorm. Nu iese. Mă holbez la perete și fac inventarul. Faza e că, odată ce ajungi la 25 ani, tragi câteva guri de aer în piept și-ncepi să realizezi cât de mult s-au schimbat lucrurile. Și nu, nu te amuză prea tare. Mai întâi, metabolismul încetinește și, îți amintești ciocolata aia pe care ai înfulecat-o mai devreme? Ei, așteaptă câteva ore.

Apoi, prieteniile. E mișto să stai la discuții pe terenul de baschet în timp ce dai la coș cu oamenii cu care, practic, ai crescut. Ieșisem zilele trecute cu D. De când nu mai împărțim aceeași camera, ne vedem din ce în ce mai rar. Și, da, de multe ori mi-e dor de toate cumpărăturile alea nenorocite pe care le făceam cu buget redus, de serile în care învățam tango-n Panduri, cu vin de țară și toate discuțiile noastre ba într-o franceză stricată, ba într-o engleză cu ușor accent ruso-nuștiudecare. De măștile cu ciocolată topită la microunde pe față sau de bătăile cu perne pe coridor. În fine. Ei, nu știu dacă îi e dor. Oricum, amândouă ne-am schimbat, cum era firesc.

Da, după ce ieși de pe băncile facultății îți vine mai greu să-ți faci prieteni. Rămâi cu cei vechi. Îți amintești de tipa pe care ai oprit-o în drumul tău spre lansarea de carte a unui poet român, s-o întrebi cum ajungi, și cum te-a luat de mână și a stat cu tine până s-a terminat „bâlciul”? Ți-a spus de proza lui Cezar Petrescu, ți-a arătat o poezie, ți-a adus mâncare la cămin, ți-a devenit umăr pe care să plângi, mai încolo. Dar aveai 20 de ani și-ți „permiteai” să oprești străini pe stradă cu care să fii super prietenoasă. Clar, oamenii pe care i-ai întâlnit la 20, vor fi aceia care-ți vor rămâne alături pentru totdeauna. Și, nu neapărat cei pe care i-ai cunoscut în facultate. Dintre ei, mare parte dispar repede, ca și cum n-au fost niciodată. De aici, am păstrat legătura cu fix 7 persoane. Cu două discut aproape zilnic. Odată ce-a trecut timpul, însă, realizezi că pe plan social începi să fii din ce în ce mai selectiv. Fiindcă nu mai ai timp să cunoști oameni, să-ți povestești vieți trăite ori ba… și apoi, majoritatea celor de vârsta ta deja s-au așezat la casele lor sau au copii. Și da, habar n-ai cum să te comporți cu ei.

În fine, timpul trece. Acum, uitându-te prin amintiri, parcă ar fi ale altcuiva. Toate deciziile imbecile pe care le-ai luat vreodată sunt așa departe de tine. Nopțile alea pierdute cu alcool și tutun prost, muzica nebună, toate vorbele nespuse cu gust de vin fiert și scorțișoară…Le-ai trăit? Le-ai visat? Sau …poate, le-ai imaginat?

Știu o tipă care are șifonierul plin de sticle și pahare. E colecționară înrăită. Fiecare pahar spune povestea unui moment super fain din viața ei, alături de omul pe care-l iubește de când era un țânc. Ele stau drept mărturii. Așa cum stau și biletele mele la operă, teatru, film sau cele de autobuz, tren ori avion. Dar cât la sută e real? Cât la sută am trăit din toate astea? Cât de mult eu sunt eu?

La 16 ani, un domn foarte citit și foarte bătrân mi-a pus o întrebare, la care încă nu i-am răspuns. „Cine ești, tu, omule?”

Advertisements

r e p e d e

Voiam să-mi „înșir” gândurile pe-o piesă de la The Shins. M-am răzgândit. Mi-am băgat ceva Mozart, să mă astâmpăr. Aș fi ascultat nocturnele lui Chopin, dar în ultima vreme m-am transformat într-un om super sensibil. Penibil. Știi oamenii ăia care-și pun Visine în ochi, să îi mențină umezi? Eh, la mine nu mai e cazul. Doar ce am revăzut Eternal Sunshine of the Spotless Mind și nu mai am niciun dubiu acum. Băi nene, eram o insensibilă. Sau așa-mi plăcea „să mă fălesc”. Mă prezentam tuturor: Salut, sunt Bianca, ascult metal și nu plâng la filme. Glumesc.

Când eram mică am dat la un moment dat peste o tipă foarte mișto, care avea să-mi dea, poate, cel mai bun sfat pe care nu am reușit să-l pun vreodată în practică. Era toamnă, țin minte și acum, un vânt puternic mă ridica pe sus, cu tot cu fusta mea-n carouri care-mi acoperea genunchii și-mi tot repetam în minte cuvintele astea: băi, să nu te grăbești. Pe fugă, spre stația de autobuz, cu ghiozdanul în spate. Să nu te grăbești. În ploaie, leoarcă, sărind în băltoci, să nu te grăbești.

Și abia acum am înțeles. Acum, când am realizat că oamenilor, din când în când le este frică și de succes și de rateuri, dar și de propriul noroc. Și atunci, nu rămâne decât prudența. Încetinești puțin, înveți pentru a nu știu câta oară ABC-ul, te bucuri mai mult de tot ceea ce te înconjoară, și, prinzi răsăritul. Știi ce mișto se vede răsăritul după ce o noapte întreagă ai citit Murakami? Sau Gogol sau Amelie Nothomb? Cu Ana Nalick pe fundal, musai (yup, am creat o nouă obsesie :P).

Haide, ia o pauză. Încetinește. Răzgândește-te de câte ori vrei tu. Dă rateuri, învață din greșeli. (Sau nu învăța nimic, dar mai bine învață. ) Nu te lăsa. Încearcă de sute de ori și nu te lăsa. Grăbește-te și apoi pauză. Și …grăbește-te iar, dar mai încolo. 

 

I thought I was special…

„ I am a god
of drawers left open.

It is easy to catch me in the act
of searching-
my keys
my self.
Careful.
Don’t sit there.
You might know over the pile of
confidence I took all day to stack.
I promise to tidy up before company arrives,
wouldn’t want my socks and daydreams all over the carpet
Sure, I know where most things are but
give me enough time and I can lose anything.

I have had enough practice
at sliding things under the bed when no one is watching.
And I know
you are always in the last place I look.” – And Found, by Sarah Kay