din taxi

Și-a mai trecut o noapte albă, de care, cred eu, m-am folosit bine. Am adormit undeva pe la 6:30, pentru ca la 9:15 să fiu în picioare și, pe fugă, după cum fac cele mai bune lucruri (ori ba), ajung în stația de taxiuri (că la 11 trebuia să fiu la o conferință să vizitez un laborator, în care s-au făcut investiții mari pentru echipamentele medicale. Zic ei, cel mai automatizat laborator din sistemul românesc de sănătate. Arată mișto de tot. Ne-a fost prezentat de o doamnă drăguță, care deborda de energie și ne vorbea, după cum a ținut să menționeze, pe același ton pe care-l folosește atunci când le explică copiilor ei diverse lucruri despre lume).  În stația de taxiuri, mă apropii de primul, deschid ușa, și întreb, deși era evident că e liber: Sunteți liber? Mergem până la Petrache Poenaru? Nu primesc niciun răspuns. Mă uit un pic mai atent, omul dormea, n-avea treabă. Nici atunci când i-am închis ușa nu s-a sinchisit să se trezească. Îmi întorc privirea și dau de un altul, care zice încântat că mergem. Tot încearcă să dialogheze pe drum. Îl rog să-mi explice de ce mergem pe altă rută, cât de liber e la ora aia, chestii-trestii-n timp ce deschid „De veghe în lanul de secară”, o carte pe care  o citisem superficial prin liceu și care merita să-i fi acordat mai multă atenție (din fericire, unele lucruri le mai poți repara). În fine, toate bune și frumoase, când simt un gol în stomac: „Dar ce, dacă șoferul ăla se mișcă încet să stau după el?”, dă să se justifice. Îi zic că nu ne grăbim, deși mă grăbeam foarte tare și că-l rog să nu bage viteză că mi se face rău repede. Și apoi își sună un prieten, se expediează. Acum, sună un altul, căruia-i povestește despre cum n-a dormit toată noaptea, cum a băut toată noaptea, cum a și fumat deși nu mai fumează demult. Îi zice că îi e rău și super somn, că mai bine nu lucra azi, că are o bănuială că i s-ar fi spart un vas de sânge la ochi, că nici cafeaua de la automat pe care o duce la gură, stând la un semafor, nu-și face efectul. Că, parcă, îi face și mai rău. Toate astea cu mine, stând cuminte și înjurând în gând. Berceni – Petrache Poenaru, nu-i de colo. La final, mă întreabă dacă să mă aștepte. Îi spun că nu-i nevoie, apoi îmi zice că-mi dă numărul lui pentru atunci când voi avea nevoie de un taxi. Îi zic că o să-l găsesc eu, de unde l-am luat și azi. Insistă și-mi scrie numărul pe spatele bonului. Îl iau și-mi văd, mai departe de drum. Frate, cine face așa ceva? Mi-a fost pusă rău răbdarea la încercare. Și mi-am ros unghiile pe drum. Apoi am învățat noțiuni de bun simț de microbiologie. Mi-era dor de Dâmboviță, de zona aia faină în care nu prea mai am motive să ajung.